Zbuciumat, obosit de nesiguranţă şi remuşcări, sănătatea i se zdruncină şi chiar şi frumuseţea lui păli. Deveni un stăpân neînţeles şi chiar crud. Sclavii şi chiar liberţii se apropiau de el tremurând, iar după ce pedepsele începură să curgă asupra lor fără nici un motiv, tot atât de crunte pe cât erau de nedrepte, prinseră să-l urască în taină. Iar el, dându-şi seama de asta şi simţindu-şi însingurarea, devenea şi mai crud şi mai răzbunător. Acum se stăpânea numai în privinţa lui Chilon, de teamă să nu înceteze cercetările, iar acesta, ghicind ce se întâmplă, începu să-l ducă de nas, dovedindu-se tot mai pretenţios. Mai înainte, la fiecare vizită îl asigura pe Vinicius că treaba o să meargă uşor şi repede, acum descoperea greutăţi la fiecare pas, neîncetând, ce-i drept, să-l asigure de rezultatul sigur al cercetărilor. Nu-i ascundea însă – pasămite – că ele trebuiau să dureze încă mult.

Veni, în sfârşit, după lungi zile de aşteptare, cu faţa atât de posomorită, că tânărul îngălbeni când îl văzu şi, repezindu-se la el, abia avu putere să întrebe:

Nu-i printre creştini?

Ba da, stăpâne, răspunse Chilon, dar l-am găsit printre ei şi pe medicul Glaucus.

Despre ce vorbeşti? Cine-i acela?

Ai uitat, stăpâne, de bătrânul cu care am călătorit de la Neapolis spre Roma. Apărându-l, am pierdut aceste două degete, pierdere care nu-mi permite să ţin pana în mână. Tâlharii care i-au răpit soţia şi copilul l-au înjunghiat cu un cuţit. L-am lăsat în agonie în hanul de lângă Minturnae şi l-am plâns îndelung. Din păcate, m-am convins că trăieşte şi că ţine de comunitatea creştină din Roma.

Vinicius, care nu putea înţelege despre ce-i vorba, bănui doar că acel Glaucus e o piedică în găsirea Ligiei. Îşi înăbuşi mânia care-l năpădise şi zise:

Dacă l-ai apărat, ar trebui să-ţi fie recunoscător şi să te ajute.

Ah, ilustre tribun! Nici măcar zeii nu sunt recunoscători întotdeauna, darămite oamenii. Da! Ar trebui să-mi fie recunoscător. Din nefericire însă, e un bătrân cu mintea slabă, întunecată de vârstă şi de necazuri, din care cauză nu numai că nu-mi este recunoscător, dar, după cum am aflat de la coreligionarii săi, mă învinuieşte că m-aş fi înţeles cu tâlharii, că eu sunt cauza nenorocirilor lui. Iată care-mi este răsplata pentru cele două degete!

Sunt sigur, mişelule, că aşa a fost cum spune el! zise Vinicius.

În cazul acesta ştii chiar mai mult decât el, stăpâne, răspunse cu demnitate Chilon, fiindcă el numai presupune că ar fi fost aşa, ceea ce nu l-ar împiedica însă să cheme creştinii şi să se răzbune crunt pe mine. Ar face-o cu siguranţă, iar alţii tot cu siguranţă l-ar ajuta. Din fericire, nu-mi cunoaşte numele, iar în casa de rugăciuni în care ne-am întâlnit nu m-a observat. Eu însă l-am recunoscut imediat şi în primul moment am vrut să-l îmbrăţişez. M-au reţinut numai prudenţa şi obiceiul de a mă gândi înainte de a face un pas. Aşa că, după ce-am ieşit din casa de rugăciuni, am întrebat despre el, iar cei care-l cunosc mi-au spus că este un om pe care l-a trădat un tovarăş de drum de la Neapolis… Altfel n-aş fi avut de unde să ştiu că el aşa prezintă lucrurile.

Ce-mi pasă mie de asta?! Spune ce-ai văzut la casa de rugăciuni.

Ţie nu-ţi pasă, stăpâne, dar mie îmi pasă exact cât şi de propria mea piele. Deoarece vreau ca ştiinţa mea să dăinuie mai mult decât mine, prefer să renunţ la răsplata pe care mi-ai promis-o decât să-mi expun viaţa pentru nişte amărâţi de bani; doar şi fără ei, ca un veritabil filozof, pot să trăiesc şi să caut adevărul divin.

Însă Vinicius se apropie de el ameninţător şi-i spuse, scrâşnind:

Dar cine ţi-a spus că te aşteaptă moartea mai degrabă din mâna lui Glaucus decât dintr-a mea? De unde ştii, câine, că n-ai să fii imediat îngropat în grădina mea?

Chilon, care era un laş, se uită speriat la Vinicius, înţelegând că dacă mai spune o vorbă nechibzuită a isprăvit cu viaţa.

Am s-o caut, stăpâne, şi am s-o găsesc! strigă el repede.

Se lăsă o tăcere grea. Nu se mai auzea decât respiraţia gâfâită a lui Vinicius şi cântecul îndepărtat al sclavilor care lucrau în grădină.

Abia după câteva clipe, dându-şi seama că tânărul patrician s-a mai liniştit, grecul spuse:

Moartea a trecut pe lângă mine, dar am privit-o în faţă cu calmul lui Socrate. Nu, stăpâne! N-am spus că renunţ s-o caut pe fată, ci am vrut doar să înţelegi cât de mare-i pericolul care mă paşte, căutând-o. La un moment dat, te-ai îndoit că Euricius există şi, deşi, te-ai convins cu propriii tăi ochi că fiul tatălui meu ţi-a spus adevărul, acum mă bănuieşti că l-am născocit pe Glaucus. Din păcate! Dacă el ar fi doar o născocire, aş putea să umblu printre creştini în cea mai deplină siguranţă, aşa cum umblam mai înainte, şi aş da bucuros pentru asta pe biata sclavă bătrână pe care am cumpărat-o acum trei zile ca să aibă grijă de bătrâneţea şi infirmitatea mea. Glaucus însă trăieşte, stăpâne, şi dacă s-ar întâmpla să mă vadă, tu n-ai mai apuca să mă vezi de loc şi în cazul acesta cine ţi-ar mai găsi fata?

Ajuns aici, tăcu din nou şi-şi şterse lacrimile, apoi continuă:

Atâta timp cât trăieşte Glaucus, cum s-o caut? În fiecare clipă pot să-l întâlnesc, iar dacă-l întâlnesc voi pieri şi o dată cu mine vor înceta cercetările.

Ce urmăreşti? Ce sfat dai? Ce vrei să faci? întrebă Vinicius.

Aristotel mă învaţă, stăpâne, că trebuie să renunţi la lucrurile mici de dragul