celor mari, iar regele Priam spunea adesea că bătrâneţea este o povară grea. Iată astfel că povara bătrâneţii şi a nenorocirilor îl apasă pe Glaucus de mult şi atât de rău, încât moartea ar fi pentru el o binefacere. Căci ce este, moartea, după Seneca, dacă nu o eliberare?…

Maimuţăreşte-te cu Petronius, nu cu mine şi spune odată, ce vrei?

Dacă virtutea este maimuţăreală, atunci să-mi permită zeii să rămân totdeauna un măscărici. Vreau, stăpâne, să-l înlătur pe Glaucus, căci atâta vreme cât trăieşte el şi viaţa mea, şi cercetările mele sunt într-un continuu pericol.

Atunci năimeşte oameni care să-l zdrobească cu ciomegele şi eu am să-i plătesc.

Au să te jupoaie, stăpâne, şi mai târziu au să te şantajeze. Sunt atâţia şnapani în Roma, câte fire de nisip în arenă, însă n-ai să crezi cât se scumpesc, când un om cumsecade ajunge la cheremul lor. Nu, ilustre tribun! Dar dacă vigilii au să prindă pe criminali asupra faptului? Au să recunoască negreşit cine i-a plătit şi ai avea neplăceri. Pe mine însă n-au să mă denunţe, pentru că n-o să le spun numele meu. Rău faci că n-ai încredere în mine. Chiar dacă nu ţii seama de corectitudinea mea, aminteşte-ţi că pe lângă asta mai e vorba de două lucruri: de propria mea piele şi de răsplata pe care mi-ai promis-o.

Cât îţi trebuie?

Îmi trebuie o mie de sesterţi, căci, ţine cont stăpâne, că trebuie să găsesc pungaşi cinstiţi, care, luând arvună, să nu dispară cu ea fără urmă. Pentru un lucru bun, o plată bună! S-ar cuveni ceva şi pentru mine ca să şterg lacrimile pe care le voi vărsa pentru Glaucus. Iau zeii de martori că l-am iubit. Dacă astăzi capăt o mie de sesterţi, peste două zile sufletul lui va fi în Hades şi abia acolo, dacă sufletele îşi mai păstrează memoria şi darul de a gândi, are să înţeleagă cât l-am iubit. Am să găsesc oameni încă astăzi şi am să le pun în vedere că, socotind de mâine seară, pentru fiecare zi de viaţă a lui Glaucus, în plus, am să le scad câte o sută de sesterţi. Am eu o idee care mi se pare genială.

Vinicius îi promise iarăşi suma cerută, însă îi interzise să mai pomenească de Glaucus, în schimb, îi ceru alte noutăţi, întrebându-l pe unde a umblat în vremea asta, ce-a mai văzut şi ce-a mai aflat. Chilon nu putea să-i spună multe lucruri noi. Mai vizitase două case de rugăciune şi se uitase cu mare atenţie la toţi, mai ales la femei, însă nu observase nici una care să semene cu Ligia. Creştinii îl consideră de-al lor şi, de când a dăruit banii pentru răscumpărarea fiului lui Euricius, îl stimează ca pe un demn prozelit al lui Christos. Aflând că un mare legiuitor, un oarecare Pavel din Tars, se află la Roma, întemniţat fiindcă evreii înaintaseră o plângere împotriva lui, Chilon hotărâse să-l cunoască. Mai mult decât toate l-a bucurat o altă veste şi anume că cel mai mare preot al întregii secte, care trăise în preajma lui Christos şi căruia acesta îi încredinţase conducerea creştinilor din toată lumea, trebuie să sosească într-una din aceste zile la Roma. Toţi creştinii vor, desigur, să-l vadă şi să-l asculte. Aveau să aibă loc nişte adunări mari, la care o să fie prezent şi el, Chilon, şi mai mult chiar, deoarece în mulţime e uşor să te ascunzi, are să-l ducă şi pe Vinicius. Atunci, cu siguranţă au s-o găsească pe Ligia. Glaucus o dată înlăturat, n-o să mai fie nici un pericol. De răzbunat, desigur creştinii s-ar putea răzbuna, însă, în general sunt oameni paşnici.

Şi Chilon începu să povestească mirat că n-a observat niciodată ca ei să se dedea la desfrâu, să otrăvească fântânile şi bazinele, să fie duşmanii neamului omenesc, să cinstească vreun măgar sau să se hrănească cu carne de copii. Nu! Asta nu observase. Cu siguranţă, are să găsească printre ei vreo câţiva care pentru bani să-l suprime pe Glaucus, însă învăţătura lor, după cât îşi dă seama, nu îndeamnă la crime, dimpotrivă, propovăduieşte iertarea.

Vinicius îşi aminti de ceea ce spusese Pomponia Graecina la Acteea. Ascultă cu plăcere cuvintele lui Chilon. Deşi în sentimentul lui pentru Ligia se amesteca şi ură, simţea o uşurare auzind că religia pe care o recunoşteau şi ea şi Pomponia nu era nici criminală, nici josnică. Se forma totuşi în el şi impresia tulbure că tocmai această adorare a lui Christos, necunoscută lui, misterioasă, a ridicat un zid între el şi Ligia, aşa că începu să se teamă de religia asta şi în acelaşi timp s-o urască.

 

 

Capitolul  XVII

 

 

Chilon într-adevăr avea tot interesul să-l înlăture pe Glaucus, care, deşi înaintat în vârstă, nu era de loc un bătrân neputincios. În ceea ce povestise Chilon lui Vinicius era o mare parte de adevăr. Îl cunoscuse cândva pe Glaucus, îl trădase, îl vânduse tâlharilor, îl lăsase fără familie, fără avere, şi-l hărăzise morţii. Suportase destul de uşor amintirea acestor întâmplări, căci îl lăsase agonizând nu în han, ci pe câmp, lângă Minturnae. Scăpase din vedere un singur lucru: că Glaucus ar putea să se vindece de răni şi să vină la Roma. Când îl văzuse în casa de rugăciuni, se înspăimântase cu adevărat şi în prima clipă voise într-adevăr să renunţe la căutarea Ligiei. Vinicius însă îl înspăimântase şi mai mult. Înţelesese că trebuie să aleagă între teama de Glaucus şi răzbunarea unui patrician puternic căruia, fără îndoială, i-ar fi venit în ajutor altul, şi mai puternic, Petronius. În faţa acestei situaţii, Chilon încetă să mai şovăie. Se gândi că e preferabil să ai duşmani mici decât mari şi, deşi firea lui laşă cam tremura în faţa mijloacelor sângeroase, se convinse că-i absolut necesară uciderea lui Glaucus, cu ajutorul altora.

Acum nu-l interesa decât alegerea oamenilor şi tocmai asta era ideea la care făcuse aluzie la Vinicius.