Petrecându-şi adesea nopţile prin cârciumi, printre oameni fără căpătâi, fără un dram de cinste sau credinţă, ar fi găsit cu uşurinţă nemernici gata la orice, dar şi mai uşor ar fi găsit ticăloşi care, mirosindu-l că are bani, s-ar angaja, dar, luându-i arvună l-ar fi uşurat pe urmă şi de pungă, ameninţându-l că-l vor denunţa vigililor. De la o vreme, Chilon se simţea, de altfel scârbit de gloată, de fiinţele dezgustătoare şi totodată înfricoşătoare care se aciuiau prin casele suspecte din cartierele Subura sau Transtiberim. Judecând totul cu mintea lui, fără să fi ajuns să-i cunoască suficient pe creştini şi religia lor, era convins că o să găsească printre ei unelte docile şi, fiindcă păreau mai corecţi decât alţii, hotărî să se ducă la ei şi să prezinte lucrurile în aşa fel, încât ei să se ofere să rezolve problema nu numai pentru bani, dar şi din zel.

Cu acest scop precis în minte se duse seara la Euricius despre care ştia că îi este devotat din tot sufletul şi că va face totul ca să-l ajute. Fiind prudent din fire, nici nu se gândea să-i mărturisească adevăratele lui planuri, care, de altfel, erau cu totul potrivnice credinţei bătrânului pios şi plin de virtuţi. Voia să găsească mai întâi oameni gata la orice şi abia cu ei să discute lucrurile în aşa fel, încât să păstreze o taină şi în propriul lor interes.

Bătrânul Euricius, după ce-şi răscumpărase fiul, închiriase una din acele mici dughene care erau puzderie pe lângă Circus Maximus, ca să vândă în ea măsline, bob, azimă şi apă îndulcită cu miere pentru spectatorii veniţi la curse. Chilon îl găsi acasă rânduindu-şi dugheana şi, după ce-l salută în numele lui Christos, începu să vorbească despre treaba care l-a adus la el. După ce le făcuse un serviciu, se aştepta la recunoştinţă din parte lor. Are nevoie de doi sau trei oameni puternici şi curajoşi ca să înlăture un pericol care-l ameninţă nu numai pe el, ci pe toţi creştinii. E adevărat că este sărac, căci aproape tot ce avusese îi dăduse lui Euricius, totuşi ar plăti acestor oameni pentru serviciul lor, cu condiţia ca ei să aibă încredere în el şi să îndeplinească zeloşi tot ce are să le ceară.

Euricius şi fiul lui, Quartus, îl ascultau ca pe binefăcătorul lor, aproape cu evlavie. Amândoi declarară că ei înşişi sunt gata să îndeplinească tot ce-o să le ceară, convinşi că un bărbat atât de sfânt nu le poate cere fapte care n-ar fi în concordanţă cu învăţătura lui Christos.

Chilon îi asigură că aşa şi este. Ridicând ochii spre cer, lăsă impresia că se roagă. În realitate, se gândea dacă n-ar fi bine să primească oferta lor, care i-ar putea economisi o mie de sesterţi. Euricius era bătrân, poate nu atât apăsat de vârstă, cât extenuat de griji şi boli, Quartus avea şaisprezece ani, iar Chilon avea nevoie de oameni abili şi mai ales puternici. În ceea ce priveşte mia de sesterţi, spera ca datorită ideii care-i venise să-i poată economisi, sau măcar o bună parte din ei.

Ei mai insistară o vreme, dar, văzând că el refuză categoric, se resemnară. Atunci, Quartus spuse:

Îl ştiu pe brutarul Demas, stăpâne. Acolo, muncesc la măcinatul grăunţelor sclavi şi oameni cu plată. Unul dintre cei cu plată e mai puternic decât patru la un loc. L-am văzut chiar eu cum ridica pietrele pe care patru oameni nu le puteau urni din loc.

Dacă este un om credincios şi capabil să se jertfească pentru fraţii iui, fă-mi cunoştinţă cu el, spuse Chilon.

Este creştin, stăpâne, răspunse Quartus, căci la Demas lucrează mai ales creştini. Sunt acolo muncitori de noapte şi de zi. Acesta e din cei de noapte. Dacă ne-am duce acum, am nimeri la cina lor şi ai putea să discuţi nestingherit cu ei. Demas locuieşte lângă Emporium.

Chilon se învoi bucuros. Emporium era la picioarele muntelui Aventin, deci nu prea departe de Marele Circ. Puteai s-ajungi acolo fără să înconjuri muntele, apucând-o în lungul râului, prin Porticul lui Aemilius, ceea ce scurta considerabil drumul.

Sunt bătrân, spuse Chilon, când intrară pe sub colonadă, şi uneori mi se întunecă memoria. Da! Doar Christos al nostru a fost vândut de unul din ucenicii săi! Dar în clipa asta nu pot să-mi amintesc numele trădătorului…

Iuda, stăpâne, care s-a spânzurat, răspunse Quartus, cam mirat că cineva a putut să uite acest nume.

Aşa-i Iuda! Îţi mulţumesc, spuse Chilon.

Merseră o vreme tăcuţi. Trecură pe lângă Emporium, care era la ora aceea închis, şi pe lângă magaziile din care se împărţeau grâne populaţiei, apoi cotiră la stânga, spre casele ce se întindeau în lungul Căii Ostiensis, până la dealul Testacius şi Forum Psitorium. Acolo, se opriră în faţa unei clădiri de lemn dinlăuntrul căreia se auzea uruitul morii. Quartus intră înăuntru, iar Chilon, căruia nu-i plăcea să se arate pe unde erau adunaţi oameni mai mulţi, temându-se că soarta ar putea să-l pună faţă în faţă cu Glaucus, medicul, rămase afară.

„Sunt curios să-l văd pe Hercule acesta, care slujeşte la morar, îşi spuse el, uitându-se la luna care răsărise. Dacă este un şnapan şi un om deştept, are să mă coste ceva, dar dacă este un creştin virtuos şi prost, are să facă pe degeaba tot ce am să-i cer”.

Şirul gândurilor îi fu întrerupt de înapoierea lui Quartus, care ieşise din clădire însoţit de un bărbat îmbrăcat numai în tunica numită exomis, croită în aşa fel, încât lăsa goale umărul drept, pieptul şi braţul. Asemenea haină purtau îndeosebi muncitorii, deoarece nu-i stingherea în mişcări. Privind la noul venit, Chilon răsuflă mulţumit, căci în viaţa lui nu văzuse un asemenea braţ şi un asemenea piept.

Iată, stăpâne, spuse Quartus, acesta este fratele pe care ai vrut să-l vezi.

Pacea lui Christos să fie cu tine, rosti Chilon, iar tu, Quartus, spune acestui frate că merit încredere şi