Este un om sfânt, spuse Quartus, care şi-a dat tot avutul ca să mă răscumpere din sclavie pe mine, deşi eram un necunoscut pentru el. Domnul nostru, Mântuitorul, să-l răsplătească în cer.

Muncitorul uriaş, auzind asta, se plecă şi sărută mâna lui Chilon.

Cum te cheamă, frate? întrebă grecul.

La botezul sfânt mi s-a dat numele de Urban, părinte.

Urban, frate al meu, ai timp să discuţi cu mine în tihnă?

Lucrul nostru începe la miezul nopţii; acum abia ni se pregăteşte cina.

Deci e vreme destulă. Să mergem pe malul râului şi acolo să asculţi cuvintele mele.

S-au dus şi s-au aşezat pe digul de piatră, în liniştea întreruptă doar de vuietul îndepărtat al morii şi clipocitul apei care curgea la picioarele lor. Acolo, Chilon cercetă faţa muncitorului, care cu toată expresia cam fioroasă şi tristă, aşa cum erau de obicei feţele barbarilor aşezaţi la Roma, îi păru totuşi bună şi sinceră.

„Da, îşi spuse el în gând. E un om bun şi prost, care o să-l omoare pe Glaucus fără să-mi ia nici măcar un obol.” îl întrebă:

Urban, îl iubeşti pe Christos?

Îl iubesc din tot sufletul, răspunse muncitorul.

Dar pe fraţii tăi? Dar pe surori, dar pe aceia care te-au învăţat adevărul şi credinţa în Christos?

Îi iubesc de asemenea, părinte.

Atunci pacea să fie cu tine.

Şi cu tine, părinte.

Se lăsă din nou tăcere – numai în depărtare vuia moara, iar jos clipocea râul.

Chilon se uită la luna strălucitoare şi luminoasă şi cu o voce înceată, înăbuşită, începu să depene povestea morţii lui Christos. Parcă nici nu i-ar fi povestit-o lui Urban, ci parcă ar fi evocat-o pentru el însuşi, mărturisind taina ei oraşului adormit. Era ceva mişcător şi solemn în toate acestea. Muncitorul plângea, iar când Chilon începu să suspine lamentându-se că în clipa morţii Mântuitorului nu s-a găsit nimeni care să-l apere dacă nu de răstignire, măcar de batjocura soldaţilor şi a evreilor, pumnii uriaşi ai barbarului se încordară de durere şi furie înăbuşită. Moartea îl emoţiona doar, însă gândul că gloata aceia l-a batjocorit pe Mielul răstignit pe cruce, îl revolta, născând în sufletul lui de om simplu o dorinţă sălbatică de răzbunare.

Chilon îl întrebă brusc:

Urbane, ştii tu oare cine a fost Iuda?

Ştiu, ştiu! Dar el s-a spânzurat! strigă muncitorul.

Parcă regreta că trădătorul şi-a luat singur pedeapsa şi că nu poate să cadă în mâinile lui.

Iar Chilon vorbi mai departe:

Dacă totuşi nu s-ar fi spânzurat şi dacă vreunul dintre creştini l-ar întâlni pe uscat sau pe mare, oare n-ar trebui să se răzbune pentru chinurile, sângele şi moartea Mântuitorului?

Cine nu l-ar răzbuna, părinte?

Pace ţie, slugă credincioasă a Mielului. Da! Trebuie să iertăm nedreptăţile săvârşite împotriva noastră, dar cine are dreptul să ierte nedreptatea făcută lui Dumnezeu? Şi tot aşa cum şarpele naşte şarpe, răutatea răutate naşte şi trădarea trădare. Din veninul lui Iuda s-a născut un alt trădător. Aşa cum celălalt a predat evreilor şi soldaţilor romani pe Mântuitor, tot aşa acest nou Iuda, care trăieşte printre noi, are de gând să dea pradă lupilor pe oiţele lui, dacă nu se va găsi cineva să preîntâmpine trădarea. Dacă nimeni nu va strivi la timp capul şarpelui, pe toţi ne aşteaptă pieirea şi împreună cu noi va pieri şi credinţa în Mântuitor.

Muncitorul îl privea neliniştit, parcă nici nu înţelegea limpede ceea ce auzise. Grecul, acoperindu-şi capul cu un colţ al mantiei, începu să repete cu o voce care ieşea parcă de sub pământ:

Vai vouă, servi ai adevăratului Dumnezeu, vai vouă creştini şi creştine! Din nou se lăsă tăcerea, din nou se auzea doar vuietul morii, cântecul înfundat al morarilor şi murmurul râului.

Părinte, întrebă din nou muncitorul, cine-i trădătorul?

Chilon lăsă capul în pământ.

Cine-i trădătorul? Un fiu al lui Iuda, un fiu al şarpelui care se preface a fi creştin şi umblă pe la casele de rugăciuni ca să-şi pârască fraţii în faţa Cezarului, că nu vor să-l recunoască drept zeu, că otrăvesc fântânile, omoară copiii şi că vor să distrugă oraşul, să nu mai rămână piatră peste piatră din el. Mai sunt câteva zile şi se va da ordin pretorienilor să-i întemniţeze pe bătrâni, pe femei şi pe copii şi să-i ducă la pieire, aşa cum au fost duşi la moarte sclavii lui Pedanius Secundus. Toate astea le-a făcut acest al doilea Iuda. Dar dacă pe primul nu l-a pedepsit nimeni, dacă nu s-a răzbunat nimeni pe el, dacă nimeni nu l-a apărat pe Christos în ceasul chinurilor sale, cine o să-l pedepsească pe acesta, cine va zdrobi capul şarpelui, mai înainte ca Cezarul să-l asculte, cine are să-l sugrume, cine are să-i scape de la pieire pe fraţi şi credinţa în Christos?

Urban, care şezuse până atunci pe parapetul de piatră, se ridică brusc şi spuse:

Eu am să fac asta, părinte!

Chilon se ridică de asemenea, se uită o clipă la faţa muncitorului, luminată de lumina lunii, apoi, întinzând braţul, puse încet palma pe creştetul lui.

Du-te printre creştini, spuse solemn, du-te la casele de rugăciuni şi întreabă-i pe fraţi de medicul Glaucus, iar când au să ţi-l arate, atunci în numele lui Christos, omoară-l!…

Pe Glaucus?… întrebă muncitorul de parcă ar fi vrut să-şi întipărească în memorie numele acesta.

Îl cunoşti cumva?

Nu, nu-l cunosc. Sunt mii de creştini în toată Roma şi nu se cunosc cu toţii între ei. Însă mâine au să se adune în Ostrianum toţi fraţii