a și dansat, eveniment savurat ca o aplecare spre democrație), gazetar plin de ifose intelectuale, nu prost, abil, cu subtilități remarcabile, autoritar, irascibil, pus pe carieră, mărturisind el însuși, chiar cu acel prilej, că în urmă cu zece ani încă nu se săltase din sărăcie, dormea pe ziare, de preferință chiar pe foile cotidianului în fruntea căruia se instalase, fără semne că va fi doborît, superior celor ce‑i decideau soarta, impunîndu‑se cu un mod sofisticat de a se purta, un amestec de servilism și cutezanță, asociat cu puritanismul unui sectant. (De aici și mirarea că dansase cu o fetișcană, el posomorit, solemn, țeapăn, albit prematur, și ea ca o așchie, cu trupul măturat de adierile de vînt, transparentă, timidă, doar cu ochii aprinși, scăldați într‑o uimire perpetuă). Dacă sărbătoririle îl surprindeau pe Gabură într‑un moment de repaos, excepție la el, un împătimit al muncii, căzînd din picioare de oboseală, își acorda o ieșire din deprinderi și chefuia cot la cot cu cei întruniți la reuniune, atent cu toată lumea, curtenitor cu femeile, animat de grija să nu iasă prea mult în evidență. Nu refuza adulația, dar nu în astfel de împrejurări. O ceremonie specială se punea pe picioare în ziua cînd Gabură ceda insistențelor și hotăra să se tundă. Avea frizerul lui, la cea mai vestită frizerie din oraș. Gabură, grav, meditativ, întrerupea lucrul, își încrucișa brațele și asista, în atelierul său, la preparativele pentru descinderea la frizerie. Un ucenic, posedînd calități anume, se agăța de telefon și într‑o tăcere înghețată era ascultată conversația: Poate să vină maestrul? Are omul său tot ce‑i trebuie? Cînd să sosească, minutul exact, pentru că nu dispune de timp? Ca un bolnav, incapabil să decidă asupra treburilor sale, Gabură se lăsa condus, așezat pe scaun, asistat, cineva atrăgea atenția: „Vezi să‑l tunzi bine! Este maestrul“ Pleca de la frizerie extenuat, satisfăcut, taciturn, urmat la distanță, și nu‑și reintra în ritm decît după o zi sau două. Sindrofiile îl puneau pe Gabură în contact cu periferiile lumii ce gravita în jurul său. Ochii săi mici, șireți, se închideau cu totul și examenul început pe un chip ieșit din comun continua în interior, fixînd detalii inexistente pentru alții, expresii nenăscute încă, dar care ar fi putut avea ființă, sensuri și relații complicate, cu rădăcini în arta lui, mistuitoare, tiranică, fără început și sfîrșit. Satisfacții incredibile izbucneau cînd în tablourile lui Gabură era depistată originea unei idei, punctul de plecare, sugestia născută într‑o împrejurare banală. Femeile, dacă se întîmpla ca ele să fie motivul acelei inspirații, recurgeau la cele mai ingenioase procedee pentru a‑l determina să le dăruiască lucrarea (celor din anturajul lui Gabură nu le erau permise achizițiile, ori primeau tablourile în dar, ori se vedeau constrînși să renunțe), cădeau în genunchi, maimuțărindu‑se, îi acopereau pantofii scîlciați cu părul lor despletit, îi împresurau picioarele cu brațele goale, bronzate, se tîrau în jurul lui ca niște feline îmblînzite sau recurgeau la încoronarea cu lauri și cîntări de slăvire, mlădiindu‑și trupurile în dansuri fanteziste, cheltuind o imaginație proaspătă, ingenuă. Intrate în posesia tablourilor rîvnite, nu le luau cu ele, ci le atîrnau pe pereți tot aici, dar se știa de către toată lumea cui aparțin și cine își rezervă dreptul să dispună de soarta lor. Din cînd în cînd, un astfel de tablou dispărea, fără ca cineva să se întrebe unde a ajuns. Gabură deținea casa, un spațiu pe care nimeni nu‑l măsurase, cu titlurile cele mai diferite: locuință, ateliere pentru el și ucenici, sală de expunere. Într‑o vreme se exercitaseră presiuni să fie deposedat, dar oamenii săi intraseră în acțiune și aranjaseră lucrurile. Celebritatea lui crescuse și nu‑l mai amenința nici o primejdie. Se studia posibilitatea să se cumpere întreaga hardughie (era o casă veche, cu încheieturile șubrezite, care suporta povara unui lanț de reparații și renovări, ascunse cu artă de ucenici), pentru a curma tentațiile invidioșilor. Cuiva îi veni ideea să se recurgă la contribuții publice pentru adunarea unui fond în acest scop (donatorii se iviseră imediat), dar Gabură, pus la curent, sistase întreprinderea, asumîndu‑și el îndatorirea de a aduna banii necesari. Nu permitea să se mînuiască și mai cu seamă să se procure bani în numele său. Afacerile financiare, chiar cele mai mărunte, le guverna în exclusivitate singur. Tot așa nu admisese să se arboreze la intrare o flamură sau să fie prinsă, discret, o emblemă a așezămîntului, simbolizînd dezinteresul în artă. „Nu este nevoie, zisese, sîntem foarte cunoscuți. Simbolurile nu explică mare lucru, în schimb pot aduce complicații.“ Corabia naviga sub supravegherea suspicioasă a căpitanului.

Ultima noutate a casei Gabură, și care o umpluse de neofiți, erau lecturile literare. Un poet cam lălîu, șef de generație (la un grup de cinci poeți exista și un șef de generație, turbulent, nemulțumit, îndărătnic, formulînd continuu programe de revendicări și stabilind ierarhii), atrăsese după el o ceată zgomotoasă, care își înăsprise de la început tonul, urmînd apoi grupuri de admiratoare, unele dintre ele secretare ale grăsuliului maestru, din propria lor voință, neremunerate, dimpotrivă, cheltuindu‑și ele banii, cu gesturi superbe de generozitate, cînd persista criza și poetul întorcea dimineața buzunarele goale. Haita poetului, fără sediu, fără stabilitate, migrînd prin cîrciumi și cafenele, invadase cu o sete nepotolită casa Gabură, în credința că va constitui aici grupul dominator (visul de a‑i alunga pe ceilalți ar fi fost prea îndrăzneț). Deocamdată întrunirile din salon se împestrițaseră peste orice limită și rivalități surde erau pe punctul de a produce ravagii. Dar cum poetul acceptase suzeranitatea pictorului, adepții acestuia din urmă se considerau la adăpost și mîrîiau preventiv, din vechi deprinderi protestatare. „Pășim în era reînfrățirii artelor, profetizase Gabură. Lîngă un tablou trebuie să declame un poet și să se audă o muzică cerească.“ Lecturile decurgeau imprevizibil. Nici măcar zilele cînd urmau să aibă loc nu se cunoșteau cu precizie. Poetul, supranumit Leonardo (lua el însuși penelul și îl plimba voios, în lungul pereților suri, îndemnat chiar de Gabură, convinși amîndoi că deschiderea de drumuri nu este neapărat opera inițiaților),