oferea recitaluri de ore în șir, iar cînd își termina producția tipărită sau manuscrisă, își apleca pe un umăr, într‑un fel anume, capul, și improviza, cu o candoare obosită, spre deliciul asistenței purtate după el, care foșnea dintr‑o dată, în căutare de hîrtie și unelte de scris, pentru a imortaliza ceea ce comporta riscul pierderii în neant. Poetul își memorizase volumele, dar era absolut incapabil să rețină măcar o singură metaforă din improvizațiile ce alcătuiau ulterior alte volume (prin grija notațiilor febrile, a stenogramelor din acele clipe), așezate la rîndul lor în memorie și abia după aceea putînd fi reutilizate. Însoțitorii poetului citeau sau declamau ei înșiși poeme lungi, cu voci cîntate sau subțiri ca niște țipete. Lecturile erau mai presus de discuții. Aici se experimenta efectul lor, nu venea în vedere o altă modalitate de discernere a valorilor — dezbateri, aprecieri, referințe critice — în afara simplei audieri. Exclamațiile de confirmare erau suficiente. „Copile, zicea maestrul, în tăcerea generală, ești divin. “ Dar nu o dată putea fi auzit șoptind celei mai apropiate admiratoare: „O prostioară. Mă copiază pe mine. Incomplet. Îl vom ajuta să‑și taie un drum propriu.“ Fețele admiratoarelor se luminau ca niște ecrane la reflecțiile maestrului lor. Nu trăiau decît ca să‑l asculte și își făceau lor o vină că nu erau în stare să oprească sau să atenueze oboseala și îmbătrînirea ce urcau în trupul maestrului, ca într‑un copac vlăguit. Purtau cu ele fotografiile lui, ca pe niște talismane, și din cînd în cînd mai cereau cîte o semnătură, apoi se uitau cu venerație, comparînd semnăturile, variațiile datorate trecerii timpului, încercînd să surprindă dispozițiile sufletești din momentul cînd au fost obținute pe cartoanele dreptunghiulare. Apăruseră fotografi specializați în mediile literare, ambițioși, urmărind celebritățile și alcătuind adevărate arhive, în intenția de a ilustra o epocă. Poetul poza cu voluptate, ca un model răsfățat, privind inspirat cerul, cu un profil de consul roman, sau rezemîndu‑se neglijent de‑o fereastră, transportat, cu pletele în vînt. Fiecare nouă fotografie se executa într‑un număr nesfîrșit de exemplare, distribuite cu predilecție admiratoarelor. Singurul care nu deținea nici una era însuși poetul, transmisese demult posterității grija adunării și comentării lor, așa cum își dăruise manuscrisele, nepăstrînd nimic lîngă sine, din superstiția că opera de glorificare trebuie să aparțină altora, el fiind dator să se înfățișeze sărac, neatins de vanitatea strîngerii documentelor ce‑l privesc și care nu‑și sporesc cu adevărat valoarea decît împrăștiindu‑se în lume, transformîndu‑se în rarități, acumulînd vechime și o aură imposibilă într‑o colecție adunată meticulos de cel în cauză. Poetul avea mîini frumoase, feminine, cu degete prelungi, subțiri, delicate, catifelate la atingere, care intraseră imediat în interesul fotoreporterilor, de cînd unul dintre ei le surprinsese așezate pe o carte, spiritualizate, monahale, mutîndu‑se în ritmul lecturii, ca pe o claviatură invizibilă. Circulau și fotografii ale acestor mîini, mai ales că poetul exclamase, la vederea primei fotografii: „Ce frumoase sînt! Le‑am moștenit de la maestrul meu, avea mîini la fel de frumoase și cînd l‑am rugat să‑mi scrie un ultim gînd, cu o săptămână înainte de a păși în eternitate, mi le‑a întins să le văd și să le cuprind, spunîndu‑mi cu vocea lui de prinț: «Am îmbătrînit de tot. Nu mă mai ascultă. Este timpul să mă întorc la strămoși.» Mi‑am cultivat mîinile mai mult decît poezia, simțind că așa îl venerez pe înaintașul meu.“

Într‑una din seri, poeții au adus cu ei cohorte de fete tinere, liliale, recrutate din institutele de artă, ca pentru o înscenare grandioasă. „Se citește astă seară exclusiv poezie de dragoste, se anunțase. Ea va fi transpusă într‑un poem cinematografic intitulat «Visul». Se află prezenți regizori și operatori cinematografici, elitele genului, așa încît vom trăi momente memorabile.“ Gabură, în ținută, palid, sosit din vreme, își alesese un loc convenabil, separat de ai săi, ca un monarh în exil, cu o transfigurare ciudată pe chip, brusc întinerit, suav, gînditor, dăruit neprevăzutului, cuprins de presimțiri inaccesibile celorlalți, sau cum avea să comenteze chiar el: „încheiasem cu mine însumi pariul cel mai riscant: este ziua renașterii mele, îmi spusesem, s‑o întîmpin cu emoție și teamă, așa cum se cuvine.“ Foarte tîrziu, cînd luminile reflectoarelor cădeau, frenetice, pe fețele cucernice, pioase, topite în ascultare, cu buzele întredeschise, lăsînd să se citească o sete ancestrală, Gabură se întoarse spre vecina lui și o descoperi: se așezase acolo din întîmplare, după ce spectacolul începuse, nici nu sesizase apropierea de pictor, și poate nimic n‑ar fi căpătat sens (nici descoperirea lui Gabură), dacă un operator, cu un ochi diavolesc, nu s‑ar fi năpustit cu aparatul său spre cei doi și dacă ei nu și‑ar fi intrat în roluri, uimiți, buimaci, neștiind ce fac, tîrîți de fluxul erotic, tăvălindu‑se în apele lui, spălîndu‑și fața în efluviile ce inundaseră sala. Operatorul insistase, schimbînd de cîteva ori unghiul, iar ei, nemișcați, incapabili de reacție, pozaseră inocenți, pînă ce scena deveni publică și operatorul o curmă, aruncîndu‑i înapoi în umbră pe cei doi, ca o răsplată pentru cumințenia lor. Gabură, electrizat, își desprinsese mîinile și gesticula cu ele, desena în aer, repetînd mereu ceva, ininteligibil, iar fata, cu un calm ireal, angelică, îi coborîse mîinile și i le temperase, șoptindu‑i destul de tare: „Vorbim după aceea“. Mărturisise ulterior că habar n‑avea cine‑i insul tulburat de lîngă umărul ei (Gabură căzuse, la auzul mărturisirii, în extaz, deci îl prețuia dincolo de proiecția celebrității sale), nici poetul nu reprezenta, pentru ea, pînă în acea clipă, decît un nume, nimic dincolo de asta. Era o fată foarte tînără, înaltă, fără podoabe pe ea, studentă, viitoare arhitectă, ocolită de vicii, fuma cu măsură, nu bea, se plimba doar de trei ori pe an și atunci singură, intrase la seara de poezie numai pentru că văzuse grupuri dirijîndu‑se într‑acolo. La terminarea spectacolului, îl luase de mînă pe Gabură (încă nu știa că este stăpînul) și voia să plece cu el.. „Eu sînt gazda, explicase Gabură, vă invit să rămîneți.“ O scînteie se aprinse în ochii fetei. Exact în acel