moment, Reia, fosta soție a lui Gabură, venită fără tragere de inimă la dezmățul pus la cale de poet (o poezie lălîie ca și el, zisese, bună pentru fecioarele astea despletite, care ar fi făcut dragoste și fără ea), își încheiase examenul asupra fetei și se adresase celor din jur: „Dacă vreți să mai rămînă ceva din el, salvați‑l acum. Mîine va trebui să‑l coaseți și să‑l cîrpiți, să‑l duceți la reanimare și să‑i tocmiți, ca și poetului, o damicelă care să‑l îngrijească. S‑a descleiat din încheieturi, cade grămadă, se prăbușește cu tot cu arta lui. Grăbiți‑vă, altfel trageți obloanele și vindeți la licitație ce se mai găsește, ce se va mai găsi, adică. Priviți‑l. Au zburat șapte piei de pe dînsul, s‑au jupuit, le‑a călcat în picioare. Ascultați o femeie dezinteresată. Extazul ăsta al lui mi‑i cunoscut, îl au și motanii pe casă, cînd țopăie pe acoperișul fierbinte și imploră nemilos. N‑a mai trăit asta decît atunci cînd am pus eu laba pe el. Căutați cît mai este vreme un înlocuitor (o înlocuitoare, adică), o substituție rezonabilă, care să nu amenințe edificiul.“ Reia, plictisită, mai subliniase de cîteva ori, prin semne, pericolul, apoi abandonase subiectul. Fata de la arhitectură, cu ochii scînteind (o, ce zăcuse în ea, urmau să exclame cunoscuții, cine ar fi crezut?), realiză fulgerător că la picioarele ei căzuse marele Gabură și că intrase într‑o zodie norocoasă, profesorii ei rosteau numele pictorului cu o plecăciune abia disimulată, „are intuiții geniale chiar în arta noastră, spuneau, a întocmit, la începutul carierei, o schiță pentru un pavilion de expoziție, cu un ochi atît de sigur, cu detalii atît de precise, încît n‑a fost nevoie de nici un fel de măsurători, constructorul a transpus‑o cu exactitate.“ Kitty, studenta arhitectă, provenind dintr‑o familie de excentrici, indivizi ce excelau în profesiile lor, chirurgi, biologi, exploratori, temperamente bizare, ce trăgeau după ei marile aventuri ale tinerețelor, șocante, consacrate cunoașterii sau pur și simplu experienței umane (inauguraseră, în științele lor, cicluri memorabile, dar deopotrivă scandaloase, incitante, aclamate și detestate în egală măsură), fata de o răceală calculată, gata să‑l pălmuiască pe primul întâlnit numai pentru că o privise prea insistent, deveni dintr‑o dată de nerecunoscut. Seara de poezie sfîrși în confuzie. Poetul și ai săi trebuiră să cedeze primul plan, ocupat de proaspăta pereche, instalată în centrul atenției, cu drepturi de neclintit. Kitty, autoritară, îi spuse lui Gabură că ei doi au nevoie de liniște și îl conduse înspre poet, cu sugestia clară să pună punct spectacolului, ca să se consacre apoi ei. O femeie dominatoare acaparase scena, descoperindu‑și virtuți neglijate și avertizîndu‑i pe cei din cercul pictorului că trăiesc o zi memorabilă, cînd idolul lor a fost răpit, fiind foarte puțin sigur că va fi restituit vreodată. Puțin năucă (toți în neamul ei fuseseră trăsniți), Kitty avu revelația că se pregătise pentru ea un festin bogat și că sosise la timp. I se inoculase din adolescență că este sortită unui destin excepțional și că ea nu avea altceva de făcut decît să discearnă clipa cînd acest destin va și începe. Un bărbat de talia lui Gabură ținea de predestinare. De aceea apelă fără reținere la îndrăzneli năucitoare. Poetul nu‑și dezminți intuiția și‑l salută fastuos pe Gabură: „Bătrîne, miracolul s‑a înfăptuit. Trăiască poezia!“ Se întorsese după aceea spre Kitty, cu aerul unui învins: „Prințesă, un slujitor al poeziei cere să nu fie uitat și din cînd în cînd să fie și el chemat la masa belșugului. Voi slăvi unirea voastră. Un mare pictor trebuie să fie celebrat de un poet care și‑a învățat meseria. Gabură, băiete, rostise pentru amîndoi, pentru pictor și Kitty, ca unul de‑al casei, să nu începi cu o banală noapte de dragoste, ci cu un portret, pe care să‑l arunci în celebritate. “ Gabură își pierduse parțial facultatea de a vorbi. Minunea de lîngă el îl paraliza. Poetul îi binecuvîntă, a doua oară, mut, și se retrase. „Să‑l păstrăm, conveni Kitty, referindu‑se la poet. Nu este cel mai rău dintre mîzgălitorii de versuri. “ Disputele între adepții lui Gabură se declanșară instantaneu. Supușii necondiționați ai pictorului își dădură pe loc aprobarea, dar vocile potrivnice reclamau izgonirea intrusei. Gabură, împreună cu Kitty, îi părăsise însă, lăsîndu‑le, ca de obicei, casa în stăpînire. Singura în fața căreia se înclinase Gabură fusese Reia: „Relișor, o rugase, nu‑i așa că tu nu mă condamni? Ascult de cuvîntul tău și voi asculta întotdeauna, tu ai fost o adevărată stăpînă.“ Reia se eschivase cu eleganță: „Important este să știi cînd trebuie să te oprești. “ „Voi înainta pînă în iad, spuse Gabură. Tu știi că eu trăiesc numai pentru artă și tot ce iau din exterior potențează această artă. Sînt un sacrificat “, declară în încheiere, sărutînd‑o respectuos pe fosta lui soție, ca și cum prin asta se asigura că trecutul nu‑l va urmări și că avea mîinile dezlegate. Kitty îl luase din prima seară în oraș, înlănțuindu‑l. Avea un aer de femeie satisfăcută, care îl zăpăci rău de tot pe Gabură. În unele momente nu se deosebea de o ușuratică oarecare și asta îl intrigă. Dar impresiile ambigui durară foarte puțin. „O să facem o selecție printre cei care îți trec pragul. Mă ocup eu. Am văzut cîțiva care au rămas repetenți la noi la arhitectură și au trecut acum sub aripa ta. Unul singur are ceva în cap, dar nu va ști să extragă mare lucru, n‑a învățat să se prețuiască. Un artist n‑are cum supraviețui dacă nu‑și face despre el o idee strălucită, dacă nu se prețuiește de trei ori mai mult decît merită. Prea multă lume de prisos la tine în casă.“ Gabură se explică, vinovat, dar vorbea atît de confuz, că nu se înțelegea nimic. „Nu te chinui, îl absolvi Kitty, te‑ai ocupat de artă și ai făcut foarte bine, ai neglijat restul. Îți trebuie și de acum înainte o ambianță, un climat propriu, dar cu o clasă mai sus.“ Cînd reveniseră cei doi din oraș, casa