Gabură cunoștea o dramatică schimbare la față. Se aflau acolo vechii adepți, chemați în grabă, o mulțime pestriță și îngrijorată. Kitty, cu o capacitate uluitoare de adaptare, îl părăsi pe Gabură și plonjă în mijlocul mulțimii și toți nu văzură decît o fată neștiutoare, timidă, stîngace. Marile doamne, pictorițe la fel de reputate ca și Gabură, absente de ani de zile din casa lui, o înconjurară, stăruitoare, și fata, înaltă, elastică, cu ochii fierbinți, intră de bună voie în prizonierat, numai ea cunoscînd că o viclenie sublimă, arma neamului ei, o sfătuise să se supună. Se întîmplă exact cum prevăzuse Kitty. Gabură năvăli, ca la o chemare disperată, și o salvă din mîinile anchetatoarelor. „Să nu te temi, îl sfătuise Kitty, arma cea mai redutabilă este tinerețea. Eu o am, ele nu. Și apoi se urăsc destul între ele, ce ar fi spus una, ar fi contrazis cealaltă. “ Gabură, fremătînd, înainte de a se pregăti pentru un portret (avea să‑l lucreze și să‑l expună, să provoace un pelerinaj aproape mistic, pînă se găsi cineva să‑l smulgă din ramă și să‑l sfîșie), desenă chiar în acea noapte, ajutat de cei mai devotați ucenici, o extravagantă garderobă pentru Kitty, care intră în execuție, la cererea lui, chiar a doua zi. Suportă, umil, triajul studentei, care nu reținu decît o parte din daruri, aruncînd restul în brațele fetelor, executoarele cuminți, de culoarea umbrei, desemnate de Gabură să‑i transpună în materie fanteziile ce‑l mistuiseră întreaga noapte.

 

Matei, abia întors din călătoria sa, află întîmplările într‑o ordine perturbată. Această primă parte, în bună măsură cauza tuturor celorlalte, fu așezată, ca într‑o paranteză, între întîmplările ce o priveau direct pe Martha, și abia în urmă pe Gabură. Povestirea despre Kitty nici n‑ar fi reținut atenția lui Matei, dacă cineva nu l‑ar fi îndemnat s‑o cunoască, să stea de vorbă cu ea, ca și cum prin intermediul acestei legături s‑ar fi repus în contact cu ce era esențial în anturajul lui Gabură. Nu dăduse urmare imediat acelui sfat, își prelungise nehotărîrea, pentru că Martha reintrase în casa lui Gabură (partea asta din povestire o decupase Matei și o examina cu minuțiozitate), aducînd cu ea o turnură a evenimentelor palpitantă și inedită, răscolind vechi adversități și pasiuni și provocînd o realiniere a adepților.

Martha, i se povesti lui Matei, venise în casa lui Gabură într‑o seară, pășind maiestuos, rar, ca în momentele ei de cumpănă, întîmpinată în capul scărilor chiar de Gabură, anunțat că va sosi și grăbit s‑o primească. Martha, sub tenul măsliniu, nu trăda nici unul din sentimentele ce o aduceau pe vechiul ei drum. Buzele ei senzuale se mișcau imperceptibil, de parcă și le‑ar fi umezit, pregătindu‑se să vorbească. În urma femeii, un bărbat fără vîrstă purta cîteva suluri, preluate din prima clipă de Gabură. În spatele Marthei și al pictorului (purtătorul sulurilor, odată misiunea îndeplinită, se retrăsese în noapte, neauzit), se formase un cortegiu și își urmară toți drumul pînă în interiorul salonului. Gabură se aplecase și desfăcuse sulurile. Le mînuia grijuliu, să nu le pricinuiască vreun rău, și le schimbă de cîteva ori poziția, apoi consideră încheiată această treabă și, îndreptîndu‑și spinarea, își căută un loc să le privească. Pe Martha o neglijă cu totul, multă vreme. Femeia era ea însăși foarte puțin atentă cu ea, examinîndu‑și propriile pînze (ea nu expusese niciodată în casa lui Gabură și, în genere, refuza accesul celorlalți la lucrările sale, încît apariția ei cu pînzele desfăcute pe jos, reprezenta o senzație, al cărei grad nu era greu de dedus, într‑o casă care nu trăia decît din trăsneli și șocuri preparate cu răbdare și caznă), cu o înstrăinare bucuroasă, ca și cum ar fi străbătut drumul să se bucure în sfîrșit, ceea ce fusese imposibil să facă la ea acasă. Gabură pufnea, i se distingea respirația, nu emitea nici un sunet, nici un semn, mai era încă străin de orice nevoie de exteriorizare. Intimii deduceau însă, după felul cum își chinuia barba, răsucind‑o și trăgînd de ea, că mestecă, undeva în adînc, gînduri complicate, care îl satisfac suficient, pentru a nu mai dori să le comunice. Puse capăt reflecțiilor printr‑un gest de îmbrățișare, tandru și larg, de parcă ar fi cuprins cu brațele desfăcute o ființă iubită, pierdută și acum regăsită. „Ia‑le, zisese. Să mergem la mine, să le mai vedem o dată“. Exprimase omagiul neauzit aici mai mult de două ori. În chilia sa, Gabură nu introducea lucrări străine, nici ale nemuritorilor maeștri (le rezervase acestora o încăpere specială, care se numea chiar așa: „Camera nemuritorilor maeștri“). Își pierdea capul extrem de rar, din motive ce reclamau investigații de săptămîni în șir, pentru a li se afla miezul, adevăratul temei. Inițiații judecară din puținele cuvinte starea ce‑l stăpînea: folosea tonul direct și nepoliticos („Ia‑le“, după ce el se aplecase și le aranjase pe jos) numai față de egalii săi. Martha, ascultătoare, rulase ea însăși pînzele, stînd în genunchi, ca pentru rugăciune, și prelungind mult, exasperant de mult, operația, încurcată printre gîndurile ei și avînd o idee destul de vagă cu ce anume se îndeletnicea în acele clipe. Reuși cu greu să termine, însă Gabură dispăruse între timp. Condusă în atelier, îl văzu în fața șevaletului (lucra tocmai atunci la portretul lui Kitty) și schiță o mișcare de retragere. „Stai jos. Sînt gata imediat. Ceilalți, afară. Poți să privești. “ Martha nu era capabilă să‑l urmărească la lucru, să‑i ghicească intențiile, să completeze ceea ce încă nu se născuse. Se propti totuși în spatele lui, atingîndu‑l aproape, și spre stupoarea ei îi luă pensula din mînă și continuă să așeze culoarea, fără să‑i ceară permisiunea sau să‑l întrebe, îl alungă de pe scaunul său și se instală ea, iar Gabură se mută el în spate, fără să protesteze, concentrat ca un hipnotizor, pentru a o ține sub vraja sa și a‑i transmite ce are de făcut. „Portret în doi, zise Gabură. Nemaipomenit. Un bărbat și o femeie pictînd chipul