intenţia acestei lucrări. Dar una este sacrificarea animalelor din necesitate şi alta este să le ucizi din plăcere. Vânătoarea nu mai este astăzi decât o distracţie; originile sale se pierd în vremurile când pentru omul primitiv constituia singura sursă de existenţă.

  Să-ţi strigi bucuria victoriei când iei viaţa unor fiinţe nevinovate, mai slabe decât tine, indiferent la drama pe care o provoci când ucizi mama unui pui rămas fără protecţie, ridică dubii asupra inteligenţei unora dintre semeni şi asupra denumirii de "fiare" date animalelor. Dintre om şi victima sa ucisă din plăcere, care este "fiara"? "Moartea căprioarei" nu este numai imaginaţie de poet. Sunt numeroase relatările în care puiul căprioarei ucise alerga în jurul trupului inert, îl împingea cu botul, scâncea neajutorat privind în ochii vânătorului, cerşind parcă viaţa mamei sale sau o justiţie pe care nimeni n-avea să i le mai dea vreodată.

  Am ascultat personal mărturiile unor vânători care, asistând la o astfel de scenă, au renunţat pentru totdeauna să mai vâneze.

  Oameni şi animale. Animalele dispun de sentimente, memorie, sensibilitate, dorinţă, afecţiune şi aversiune la fel ca noi, inclusiv posibilitatea de a raţiona, care uneori se dovedesc surprinzătoare. Îşi pot găsi stăpânul pierdut, chiar şi de la distanţe de mii de kilometri, cum s-a întâmplat cu câinii şi pisicile, depăşind ape, accidente de teren, oraşe, agresaţi, înfometaţi. Fiecare dintre noi cunoaşte cel puţin o poveste de acest gen pentru a nu mai da aici exemple.

  S-au văzut manifestări de sentimente materne şi faţă de puii altor specii, inclusiv cea umană, cum a fost cazul "copiilor-lupi".

  Observaţi animalele de pe lângă casă. Veţi vedea manifestarea bucuriei de a vă fi întors acasă, dezamăgirea din ochii lor când n-aveţi timp de ele, furia când le provocaţi durere, fericirea când le iubiţi, tristeţea când le părăsiţi. Sesizaţi încăpăţânarea lor când nu le permiteţi ceva. Este aceeaşi cu a copiilor noştri când nu-i lăsăm să se joace.

  Am observat o pisică siameză. Când dorea să se joace pândea ascunsă pe cineva din casă, îl lovea pe neaşteptate cu lăbuţa cu cel mai omenesc gest posibil, apoi fugea şi se ascundea în altă parte şi continua aşa până găsea o altă modalitate de a se juca. Este jocul "de-a v-aţi ascunselea" inventat de copiii noştri, dar prezent (cum?) şi la copiii altor specii.

  Jocul puilor de animale este jocul tuturor copiilor lumii. Avem încă o mărturie a unor "programe" comune în organizarea vieţii pe Terra. Şi viaţa altor fiinţe trebuie s-o respectăm, fie şi numai pentru înrudirea dintre noi şi ele. Când le ucidem gratuit pe ele, pe fraţii noştri îi ucidem, ne spune şeful de trib indian citat în prologul acestei lucrări.

  EROS ŞI THANATOS.

  Eros şi Thanatos, sexualitatea şi moartea. Iată doi termeni aproape antinomici. Primele celule purtătoare de viaţă se înmulţeau, cum fac şi astăzi multe, pe o cale asexuată, prin diviziune. 0 celulă se împarte în doi descendenţi, care la rândul lor, ajunşi la talia normală a celulei-mamă, reproduc fenomenul. Era o înmulţire în care nimeni nu murea. Noii veniţi erau identici cu sursa.

  Văzută astfel, lumea fără moarte era o lume cenuşie, uniformă, monotonă şi anodină. O lume în care cu adevărat nu se petrecea aproape nimic. Un singur eveniment memorabil marca viaţa unei celule ajunsă la maturitate – împărţirea în două jumătăţi. Acestea creşteau şi repetau la infinit "eterna reîntoarcere". Poate de aceea s-a şi spus că "visul oricărei celule este să devină două celule".

  La un moment dat monotonia se sparge. Apare "păcatul". Survine un factor nou în viaţa celulelor. Foarte probabil, condiţiile de mediu cereau pentru supravieţuire indivizi mai adaptaţi, capabili de răspunsuri noi în faţa vieţii. Astfel de indivizi nu puteau să apară decât din două surse ereditare diferite. Şi atunci a apărut sexualitatea şi, o dată cu ea, moartea. Două celule se unesc pentru a o naşte pe a treia, dotată cu zestre ereditară nouă. Cei doi genitori vor dispărea. Moartea a fost preţul plătit pentru sexualitate.

  Lată de ce, simbolic vorbind, Eros şi Thanatos au fost creaţi odată, de ce plăcerea nu poate exclude durerea, de ce spectacolul lumii la care asistăm astăzi nu ar fi fost posibil fără ca primele celule, simbolizate în Biblie prin Adam şi Eva, să părăsească paradisul nemuririi.

  Doi indivizi diferiţi ca zestre genetică vor genera pe un al treilea, care nu va mai fi identic cu părinţii săi. Împlinindu-şi "visul", trec în nefiinţă. De acum lumea, cu diversitatea de forme care îi conferă măreţia, ineditul şi atracţia, îşi va lua zborul. Omul însuşi, ca una din formele acestei lumi, îşi datorează existenţa acestui "păcat originar", ca să folosim expresia atât de mult comentată de două mii de ani încoace.

  Inversând datele problemei, putem să raţionăm şi altfel. Dacă prin moarte s-a ajuns la evoluţie şi prin ea la om, atunci se poate spune că la baza vieţii noastre ca Fiinţe evoluate, la baza civilizaţiei, culturii şi gândirii stă fenomenul morţii. "La vie, c'est la mort", spune Claude Bernard. Naşterea şi moartea devin cei doi poli între care pendulează întreaga noastră biologie. Ambii poli devin sursă de creaţie. În afirmaţia şi negaţia lor este încrustată toată existenţa lumii vii.

  Sexualitatea. Cu excepţia gândirii umane care încoronează opera evoluţiei pe Terra, sexualitatea ne apare ca fenomenul cel mai frapant din universul viu. Dacă găsim că este normal ca în acelaşi organism două funcţii diferite să fie coordonate în vederea împlinirii unui singur scop, în sexualitate ne apar două organisme separate care trebuie să coopereze în vederea unui scop unic. Ce mister le cheamă? Oricât ni s-ar părea de suficientă explicaţia instinctelor, trebuie să recunoaştem subtilitatea înţelepciunii pusă de natură în ele. Nici un instinct nu dezlănţuie atâtea forţe, nu se foloseşte de o recuzită aşa de bogată în manifestări şi nu rămâne atât de orb în faţa raţiunii.

  O incursiune sumară în istoria sexualităţii lasă impresia că natura a făcut risipă de materie creând o aşa de mare diversitate de vehicule