Tatăl meu! Rîsetele, care păreau să fie pe punctul de a înceta, izbucniră încă o dată, mai răsunătoare ca oricînd. Îşi astupă urechile şi o zbughi afară din încăpere.

După scena din Sala de Fertilizare, toată înalta societate londoneză a fost cuprinsă de o adevărată nebunie în dorinţa de a vedea această fiinţă delicioasă care căzuse în genunchi dinaintea Directorului Centrului de Incubaţie şi Condiţionare – mai bine zis a fostului DCIC, căci bietul om demisionase imediat şi nu mai pusese piciorul pe la Centru –, deci, această fiinţă care-i căzuse în genunchi şi-l numise „tată“ (gluma era aproape prea bună ca să fie adevărată!). În schimb, Linda, dimpotrivă, n-avu nici un succes; nimeni nu dori cîtuşi de puţin s-o vadă. Ca să spună cineva că e mamă – asta nici nu mai era măcar o glumă: era pur şi simplu o obscenitate. Mai mult decît atît, ea nici nu era cu adevărat sălbatică, căci fusese născută într-o eprubetă şi condiţionată ca şi toţi ceilalţi: deci, propriu-zis, nu putea să aibă idei ieşite din comun. În ultimă instanţă (şi aceasta era de departe motivul cel mai puternic pentru care oamenii nu voiau s-o vadă pe biata Linda) ceea ce conta cel mai mult era înfăţişarea ei : grasă, îşi pierduse tinereţea, avea dinţii oribili, obrajii umflaţi şi silueta (Slăvite Ford!) – nici nu puteai să te uiţi la ea fără să ţi se facă greaţă, da, da, de-a dreptul greaţă. Aşadar, oamenii cei mai bine erau absolut hotărîţi să n-o vadă pe Linda. Iar Linda, la rîndul ei, n-avea nici cea mai mică dorinţă de a-i vedea. Pentru ea întoarcerea la civilizaţie însemna întoarcerea la soma, posibilitatea de a sta tolănită în pat şi de a-şi lua vacanţe soma, una după alta, fără să mai trebuiască să suporte din nou o migrenă sau accesele de greaţă, fără să mai aibă starea în care te afli după peyotl, de parcă ai fi săvîrşit o faptă antisocială atît de ruşinoasă că nici nu mai puteai ţine capul sus. Soma nu-ţi juca nici o festă nefericită dintr-astea. Vacanţa pe care ţi-o acorda era perfectă şi, dacă dimineaţa următoare era dezagreabilă, de fapt acest efect nu era intrinsec, ci rezulta doar din comparaţia cu plăcerile şi bucuriile vacanţei. Remediul consta în a da continuitate vacanţei. Cerea cu lăcomie doze tot mai mari şi tot mai frecvente. La început doctorul Shaw se cam împotrivi cererii ei; dar după aceea îi dădu atît cît dorea. Ajunse să ia pînă la douăzeci de grame pe zi.

— Ceea ce într-o lună sau două o s-o termine, îi spuse doctorul între patru ochi lui Bernard. Într-o bună zi o să-i paralizeze centrii respiratori. N-o să mai respire. Va fi terminată. Şi nu e mare pagubă. Cu totul altfel ar sta lucrurile dacă am izbuti să-i întinerim pe oameni. Dar nu putem.

În mod surprinzător, după cum li se păru tuturor (căci ori de cîte ori se afla în vacanţă soma, Linda nici nu se vedea), John ridică obiecţii:

— Bine, dar, dîndu-i doze atît de mari, nu-i scurtaţi viaţa?

— Într-un sens da, recunoscu doctorul Shaw. Dar în alt sens, de fapt, i-o prelungim. Tînărul ridică ochii miraţi la el fără să înţeleagă. Doctorul continuă: — Soma te poate face să pierzi cîţiva ani ca timp. Dar gîndeşte-te la duratele imense, nemăsurate pe care ţi le poate da în afara timpului. Fiecare vacanţă soma este o frîntură din ceea ce numeau strămoşii noştri eternitate, vecie.

John începu să înţeleagă.

— „Pe buze-n ochi era vecia“1, murmură el.

— Poftim?

— A, nimic.

— Bineînţeles, continuă doctorul Shaw, nu poţi să-i laşi pe oameni să dispară în vecie dacă au de făcut vreo treabă serioasă. Dar întrucît ea nu are nimic important de făcut…

— Şi totuşi, insistă John, eu cred că nu e drept.

Doctorul dădu din umeri:

— Mă rog, bineînţeles, dacă preferi s-o auzi ţipînd ca o nebună tot timpul…

Pînă la urmă John se văzu silit să cedeze. Linda îşi căpăta porţiile de soma. De atunci înainte rămase în cămăruţa ei de la etajul 37 al blocului unde stătea Bernard, în pat, cu radioul şi televizorul mereu deschise şi cu rezervorul de paciuli picurînd continuu, cu tabletele de soma la îndemînă. Rămase acolo – şi totuşi nu era deloc acolo, tot timpul era departe, la o depărtare greu de măsurat, în vacanţă, în călătorie, într-o altă lume, unde muzica de la radio era un labirint de culori sonore, un labirint alunecos şi palpitant, care conduce (vai, prin ce ocolişuri frumoase şi inevitabile) către un centru luminos de convingeri absolute; unde imaginile dănţuiau ieşind din televizor şi participînd la un film senzorial cu cîntece delicioase, indescriptibil de amuzante; unde picăturile robinetului de paciuli erau mai mult decît un simplu parfum – erau soarele, erau un milion de sexofoane, erau Popé care făcea dragoste cu ea, şi încă şi mai mult, incomparabil mai mult decît atît, la nesfîrşit.

— Nu, nu ştim să întinerim oamenii, reluase doctorul Shaw, dar mă bucur foarte tare că am avut acest prilej de a vedea un exemplu de senilitate la o fiinţă omenească. Îţi mulţumesc foarte mult că m-ai chemat la consultaţie, încheiase el, strîngîndu-i călduros mîna lui Bernard.

Aşadar, John era cel după care se dădeau în vînt londonezii. Şi John nu putea fi văzut