decît prin mijlocirea lui Bernard, paznicul său autorizat. Drept care, acum Bernard se văzu pentru prima dată în viaţă tratat nu pur şi simplu normal, ci ca o persoană de importanţă deosebită. Nimeni nu mai spunea că a avut alcool în surogatul sanguin, nimeni nu mai glumea pe seama înfăţişării lui. Henry Foster se dădea peste cap să-i arate cît mai multă prietenie; Benito Hoover îi făcu cadou şase pachete de chewing-gum cu hormoni sexuali; Predestinatorul Adjunct veni la el şi-i cerşi aproape cu umilinţă o invitaţie la una dintre seratele lui. Cît despre femei, era suficient ca Bernard să facă o aluzie la posibilitatea unei invitaţii şi imediat putea s-o aleagă pe oricare-i plăcea.

— Bernard m-a invitat să-l cunosc pe Sălbatic miercurea viitoare, anunţă triumfătoare Fanny.

— Îmi pare foarte bine, zise Lenina. Şi trebuie să recunoşti că te-ai înşelat în privinţa lui Bernard. Nu ţi se pare că e foarte dulce, de fapt?

Fanny încuviinţă din cap şi-i spuse:

— Da, şi trebuie să recunosc că a fost pentru mine o surpriză foarte agreabilă.

Şeful Îmbutelierii, Directorul Predestinării, trei asistenţi adjuncţi ai Fertilizatorului General, profesorul de Cinematografie Senzorială de la Colegiul de Inginerie Afectivă, Decanul Cantatoriului comunitar Westminster, Şeful Bokanovskificării – lista notabilităţilor care-l frecventau pe Bernard era nesfîrşită.

— Săptămîna trecută am avut şase fete, îi mărturisi el lui Helmholtz Watson. Şi dacă aş fi avut timp şi poftă, ar mai fi fost cel puţin o duzină care abia aşteptau.

Helmholtz îi asculta fanfaronada într-o tăcere dezaprobatoare, atît de sumbră încît Bernard se simţi ofensat.

— Eşti invidios! spuse el în cele din urmă.

Helmholtz clătină din cap şi răspunse:

— Nu, mai degrabă trist, atîta tot.

Bernard plecă ţîfnos, jurîndu-se că nici n-o să mai vorbească vreodată cu Helmholtz. Zilele treceau. Succesul i se urcă lui Bernard la cap ca şampania şi treptat-treptat îl împăcă pe deplin (aşa cum trebuie să facă orice narcotic bun) cu o lume care pînă atunci nu-i oferise deloc satisfacţii. Atîta vreme cît îi recunoştea lui importanţa, ordinea lucrurilor era bună. Dar, deşi împăcat datorită succesului, tot mai refuza să renunţe la privilegiul de a critica această ordine. Căci însuşi actul critic îi sporea sentimentul propriei importanţe, îl supradimensiona. Mai mult decît atît, era convins că sînt destule lucruri de criticat. (Pe de altă parte, îi plăcea sincer să aibă succes şi să le posede pe toate fetele de care avea chef.) În faţa celor care acum, de dragul Sălbaticului, îi făceau curte, Bernard afişa un nonconformism cîrcotaş. Era ascultat cu politeţe. Dar pe la spate oamenii îl bîrfeau clătinînd din cap: „Tînărul ăsta o să ajungă rău“, spuneau unii, prorocind cu atît mai încrezător acest sfîrşit, cu cît ei înşişi aveau să-şi dea personal osteneala ca sfîrşitul să fie rău. „A doua oară n-o să mai găsească un alt Sălbatic care să-l scoată la liman“, spuneau ei. Dar între timp exista primul Sălbatic; drept care oamenii erau politicoşi cu el. Şi pentru că erau politicoşi, Bernard se simţea efectiv gigantic – gigantic şi totodată încîntat şi entuziasmat, mai uşor ca aerul.

 

— Mai uşor ca aerul, zise Bernard, arătînd în sus.

Ca un mărgăritar pe oceanul cerului, sus deasupra capetelor lor, balonul captiv al Serviciului Meteorologic strălucea trandafiriu în soare.

„…Acestui Sălbatic (aşa sunau instrucţiunile lui Bernard) trebuie să i se arate viaţa civilizată cu toate aspectele ei…“

În prezent i se arăta o vedere generală de pe platforma Turnului Charing-T. Îi slujeau de ghizi Şeful Gării Charing şi Meteorologul rezident de acolo. Dar cel mai mult vorbea Bernard. Îmbătat de succes, se comporta de parcă ar fi fost cel puţin un Controlor Mondial aflat în vizită. Mai uşor ca aerul.

Din cer se pogorî ca o bombă Racheta Verde de la Bombay. Coborîră pasagerii. Opt gemeni dravidieni identici în uniforme kaki priveau pe cele opt ferăstruici ale cabinei – erau însoţitorii de zbor.

— O mie două sute cincizeci de kilometri pe oră, spuse impresionat şeful gării. Ce zici de asta, Domnule Sălbatic?

Lui John i se păru o chestie foarte drăguţă. Spuse:

— Ei, Ariel înconjura pămîntul în doar patruzeci de minute.2

 

„Sălbaticul – scrise Bernard în raportul său către Mustafa Mond – manifestă surprinzător de puţină uimire sau spaimă faţă de invenţiile lumii civilizate. Fără îndoială că aceasta se datorează în mare măsură faptului că a auzit de ele din conversaţia femeii Linda, care-i este m…“

(Mustafa Mond se încruntă şi-şi zise: „Adică ce, tîmpitul ăsta îşi închipuie că sînt atît de năzuros încît să nu pot citi cuvîntul «mamă» scris întreg?“)

„Şi parţial datorită faptului că-şi concentrează interesul asupra a ceea ce numeşte el «sufletul», pe care se încăpăţînează să-l privească drept o entitate independentă de mediul fizic; pe cînd, de fapt, după cum am încercat să-i explic…“

Controlorul sări peste cîteva fraze şi tocmai dădea să întoarcă pagina în căutarea unor lucruri mai interesante, mai concrete cînd îi atraseră atenţia o serie de propoziţii de-a dreptul ieşite din comun:

„…Deşi trebuie să recunosc – citi el – că sînt de acord cu Sălbaticul, care găseşte copilăria civilizată prea uşoară sau, după cum se exprima el, nu îndeajuns de costisitoare; şi aş dori să profit de acest prilej pentru a atrage atenţia Fordităţii Voastre asupra…“