ei îi aparţinea „de fapt” lui – printr-o „lege nescrisă” sau chiar „scrisă” – pentru că plătise avansul, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Fireşte că ea îi sugerase să plece (cuvintele ei, pe care nu i le reprodusese lui Ernest, fuseseră „Cară-te de aici, târâtură”). Din fericire, nu mai auzise niciodată de el de atunci.

  — Deci ţi-ai pierdut şi mama şi tatăl deodată?

  Carol a încuviinţat vitejeşte din cap.

  — Rude?

  — Un frate cu trei ani mai mare.

  — Numele lui?

  — Jeb.

  — Unde este acum?

  — În New York sau în New Jersey, nu sunt sigură. Undeva pe Coasta de Est.

  — Nu te sună?

  — Şi bine face!

  Răspunsul lui Carol a fost atât de răstit şi de amar, încât Ernest a tresărit involuntar.

  — De ce „bine face”? a întrebat el.

  — Jeb s-a căsătorit la nouăsprezece ani şi s-a înrolat în marină la douăzeci şi unu. La treizeci şi unu de ani a abuzat sexual de cele două fiice ale lui. M-am dus la proces: a primit doar o condamnare la trei ani de închisoare şi o concediere dezonorantă din armată. Are restricţie judecătorească să locuiască la mai puţin de o mie cinci sute de kilometri de Chicago, unde stau fetele lui.

  — Hai să vedem. Ernest şi-a consultat însemnările şi a calculat. E cu trei ani mai mare… Tu probabil că aveai douăzeci şi opt de ani… Deci toate astea s-au petrecut acum zece ani. Nu l-ai mai văzut de când a fost condamnat la închisoare?

  — O sentinţă de trei ani e scurtă. De la mine a primit o sentinţă mai lungă.

  — Cât de lungă?

  — Pe viaţă!

  Pe Ernest l-a străbătut un fior.

  — E o sentinţă lungă.

  — Pentru o acuzaţie care merită pedeapsa capitală?

  — Dar înainte de a fi acuzat? Şi atunci erai tot atât de furioasă pe el?

  — Fiicele lui aveau opt, respectiv zece ani când a abuzat de ele.

  — Nu, nu, mă refer la cât de furioasă erai pe el înainte de a fi acuzat.

  — Fiicele lui aveau opt, respectiv zece ani când a abuzat de ele, a repetat Carol scrâşnind din dinţi.

  Uau! Ernest călcase pe o mină. Ştia că face o şedinţă „sălbatică”, una pe care nu i-ar fi putut-o descrie niciodată lui Marshal. Putea să anticipeze criticile: „Ce naiba vrei să faci, insistând să vorbeşti despre fratele ei înainte să obţii măcar o descriere sistematică decentă a trecutului ei? Nici măcar nu i-ai cercetat căsnicia, motivul manifest pentru care a venit la tine”. Da, putea să audă cuvintele lui Marshal: „Sigur, aici e ceva. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai poţi aştepta? Păstreaz-o pentru mai târziu, revino la momentul oportun. Iar eşti nechibzuit”.

  Dar Ernest ştia că trebuie să şi-l scoată pe Marshal din minte. Hotărârea lui de a fi complet deschis şi sincer cu Carolyn îl obliga să fie spontan, să-i împărtăşească ce simţea când simţea. Fără tactici, fără a-şi păstra ideile pentru mai târziu! Obiectivul zilei de azi era „Fii tu însuţi. Dăruieşte-te”.

  Pe lângă asta, Ernest era fascinat de cât de brutală fusese furia lui Carolyn, atât de instantanee, atât de reală. Mai devreme, avusese probleme să ajungă la ea: părea atât de realistă şi lipsită de haz. Acum avea zvâc, se înviorase, chipul îi era în consonanţă cu vorbele. Pentru a ajunge la femeia asta trebuia s-o ţină vie. S-a decis să aibă încredere în propria-i intuiţie şi să se lase dus de valul emoţiilor.

  — Eşti furioasă, Carolyn, şi nu numai pe Jeb, ci şi pe mine, în sfârşit, ticălosule, ai nimerit-o şi tu cu ceva, se gândea Carol.

  Isuse, eşti mai prost decât mi-am imaginat. Nu-i de mirare că nu te-ai gândit deloc la ce îmi făceaţi tu şi Justin. Nici măcar nu tresari la gândul că o fată de opt ani a fost violată de tatăl ei!

  — Îmi pare râu, Carolyn, că te-am lovit atât de tare într-o zonă foarte sensibilă. Poate că a fost prematur. Dar dă-mi voie să fiu sincer cu tine. Voiam să spun că: dacă Jeb a fost capabil să fie atât de violent încât să le facă aşa ceva propriilor fiice, ce-ar fi putut să-i facă surorii lui mai mici?

  — Ce vrei sa spui…? Carol şi-a pus capul jos. Brusc simţea că leşină.

  — Te simţi bine…? Vrei apă?

  Carol a clătinat din cap şi şi-a recăpătat imediat stăpânirea de sine.

  — Scuze, brusc m-am simţit ameţită. Nu ştiu de ce.

  — Tu de ce crezi?

  — Nu ştiu.

  — Nu-ţi reprima emoţiile, Carolyn. Mai lasă-le puţin. S-a întâmplat când am întrebat despre Jeb şi tine. Mă gândeam la tine pe când aveai zece ani şi la viaţa ta alături de un frate ca ăsta.

  — Am fost avocat la câteva procese cu copii abuzaţi sexual. Sunt cele mai brutale procese la care am asistat până acum. Nu numai amintirile îngrozitoare recuperate, dar şi comportamentul violent din familie, plus toată controversa despre amintirile induse – e dur pentru toată lumea. Presupun că am clacat la gândul că aş putea să trec eu însămi prin toată chestia asta. Nu sunt sigură dacă acolo voiai să mă aduci. Dacă asta intenţionai, trebuie să-ţi spun că în momentul de faţă nu-mi aduc aminte de nici o traumă care să-l implice pe jeb. Îmi amintesc doar de şicanele obişnuite dintre frate şi soră. Dar e la fel de adevărat că îmi amintesc foarte puţine lucruri despre copilăria mea.

  — Nu, nu, îmi cer scuze, Carolyn, nu m-am exprimat prea clar. Nu mă gândeam la vreo traumă majoră din copilărie şi la stresul posttraumatic corespunzător. Absolut deloc, deşi sunt de acord cu tine că e foarte la modă acum să gândeşti aşa. Mă refeream la ceva