mai puţin dramatic, mai insidios, mai actual. Ceva de genul ăsta: Cum te-ai simţit tu crescând sau fiind nevoită să-ţi petreci un timp considerabil zi de zi cu un frate lipsit de consideraţie faţă de ceilalţi sau chiar violent?

  — Da, da, înţeleg diferenţa.

  Ernest s-a uitat la ceas. Fir-ar a dracu, se gândea el, au mai rămas doar şapte minute. Mai sunt atât de multe de făcut! Trebuie să mă apuc să-i analizez căsnicia.

  Deşi Ernest se uitase pe furiş la ceas, Carol l-a văzut. Prima ei reacţie a fost inexplicabilă. S-a simţit jignită. Dar i-a trecut repede şi s-a gândit: Uită-te la el, nemernicul lacom şi laş, socoteşte câte minute mai sunt până să mă dea afară şi să pornească iar cronometrul, pentru următorii o sută cincizeci de dolari.

  Ceasul lui Ernest era vârât printre cărţile de pe un raft, în afara razei vizuale a pacientului. Spre deosebire de el, Marshal îşi punea ceasul la vedere, pe măsuţa dintre el şi pacient. „Sunt sincer”, spunea Marshal. „Toată lumea ştie că pacientul plăteşte pentru cincizeci de minute din timpul meu, aşa că de ce să-mi ţin ceasul ascuns? Dacă ascunzi ceasul, îl încurajezi să se amăgească cu gândul că are cu tine o relaţie personală, nu profesională.” Tipic pentru Marshal: solid, irefutabil. Şi totuşi Ernest îşi ţinea ceasul ascuns.

  Ernest a încercat să-i dedice ultimele câteva minute soţului lui Carolyn:

  — Am impresia că toţi bărbaţii de care ai pomenit, bărbaţii care au jucat un rol esenţial în viaţa ta, te-au dezamăgit teribil, şi ştiu că „dezamăgire” e un cuvânt prea blând: tatăl tău, fratele tău şi, bineînţeles, soţul tău. Dar de fapt încă nu am aflat prea multe despre soţul tău.

  Carol a ignorat invitaţia lui Ernest. Avea propria-i ordine de zi.

  — Că veni vorba de bărbaţii din viaţa mea care m-au dezamăgit, ar trebui să menţionez o excepţie importantă. Pe vremea studenţiei la Radcliffe, eram cam instabilă psihic. Niciodată nu m-am simţit mai rău: o părere proastă despre mine, deprimată, neadaptată, mă consideram urâtă. Iar apoi, ultima picătură: am fost părăsită de Rusty, prietenul meu din liceu. Chiar ajunsesem foarte rău, beam, mă drogăm, mă gândeam să renunţ la facultate, chiar şi să mă sinucid. Apoi am fost la un terapeut, la dr. Ralph Cooke, care mi-a salvat viaţa. A fost extraordinar de bun, de tandru şi m-a susţinut.

  — Câtă vreme te-ai dus la el?

  — Cam un an şi jumătate de terapie.

  — Mai e ceva, Carolyn?

  — Am rezerve să povestesc despre asta. Îl preţuiesc cu adevărat pe omul ăsta şi nu vreau să mă înţelegi greşit. Carol s-a întins după un şerveţel de hârtie şi şi-a şters o lacrimă.

  — Poţi continua?

  — Păi… nu mă simt deloc în largul meu când vorbesc despre asta… Mi-e teamă că o să-l judeci. N-ar fi trebuit să spun cum îl cheamă. Ştiu că terapia e confidenţială. Dar… dar…

  — Vrei să mă întrebi ceva, Carolyn? Ernest voia să-i spună cât mai repede că era un terapeut căruia putea să-i adreseze întrebări, pentru că îi va răspunde la ele.

  Fir-ar a dracu’, se gândea Carol, fremătând de iritare pe scaunul ei. „Carolyn, Carolyn, Carolyn în fiecare afurisită de propoziţie trebuie să spună „Carolyn”.

  Ea a continuat.

  — Să te întreb… păi, da. Mai multe. Mai întâi, totul e confidenţial, nu? Nu mai povesteşti nimănui? Şi, în al doilea rând, o să-l judeci după şabloane?

  — Confidenţial? Sigur, Bizuie-te pe mine.

  Să mă bizui pe tine? se gândea Carol. Mda, aşa cum m-am bizuit şi pe Ralph Cooke.

  — Cât priveşte problema dacă-l judec sau nu, sarcina mea e să înţeleg, nu să judec. O să fac tot ce pot şi îţi promit să fiu sincer cu tine. O să-ţi răspund la toate întrebările, a zis Ernest, bătându-şi în cuie hotărârea să spună doar adevărul încă din prima şedinţă.

  — Păi, atunci o s-o spun direct. Dr. Cooke şi cu mine am devenit iubiţi. După primele câteva şedinţe, a început să mă îmbrăţişeze din când în când ca să mă consoleze, iar apoi pur şi simplu s-a întâmplat – acolo, pe covorul ăla persan superb din cabinetul lui. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Nu ştiu ce să mai spun despre asta în afară de faptul că mi-a salvat viaţa. Mă vedeam cu el în fiecare săptămână, şi în fiecare săptămână făceam dragoste, iar toată suferinţa şi nenorocirea mea s-au evaporat. În cele din urmă, a hotărât că nu mai am nevoie de terapie, dar am continuat să fim iubiţi încă un an. Cu ajutorul lui am absolvit colegiul şi m-am dus la Facultatea de Drept. La cea mai bună: Universitatea de Drept din Chicago.

  — Relaţia voastră a luat sfârşit când tu te-ai dus la Facultatea de Drept?

  — Da. Dar de câteva ori, când am avut nevoie de el, am zburat cu avionul până la Cambridge şi, de fiecare dată când m-am dus acolo, mi-a oferit consolarea de care aveam nevoie.

  — Încă mai ţii legătura cu el?

  — E mort. A murit tânăr, la vreo trei ani după ce am absolvit facultatea. Cred că tot timpul am căutat pe cineva ca el. L-am cunoscut pe soţul meu, Wayne, puţin după aceea şi am hotărât să mă mărit cu el. Poate că-l doream atât de mult pe Ralph, încât mi-am închipuit că-l găsesc în soţul meu.

  Carol a luat mai multe şerveţele, golindu-i cutia lui Ernest. Acum nu mai trebuia să se forţeze să plângă, lacrimile îi curgeau de la sine. Ernest a scotocit în sertar după o altă cutie de şerveţele, a sfâşiat folia de plastic şi a iniţiat fluxul de hârtie scoţând primul şerveţel, pe care i l-a dat lui Carol. Era uluită de propriile-i lacrimi: o imagine tragică şi romantică a vieţii ei a copleşit-o în vreme ce născocirile