Cărți «Jurnalul Fericirii citește romane de dragoste PDf 📖». Rezumatul cărții:
3 noiembrie 1955
Ana m-a reţinut, după ce şi-au luat rămas bun ceilalţi oaspeţi (în seara aceasta mai puţini). Mi-a vorbit îndelung. Mihai ne-a ascultat, pe gânduri, tăcut. Ana mi-a arătat că de vreme ce simt dorinţa de a mă boteza, nu are rost să aştept.
Plec, aproape fără să fi scos vreun cuvânt; nehotărât, încurcat. E şi foarte târziu. Mihai mă petrece până la poartă; primesc sfatul de a nu mai spune pseudo-Denis, ci Sfântul Dionisie Areopagitul. Prea multe lecturi catolice franţuzeşti.
La securitate, iulie 1961
Somn întrerupt de coşmaruri. Sunt mai întâi trezit de gardian pentru că am strigat în somn. Apoi, de câteva ori, pentru că dorm cu faţa la perete ori cu mâinile sub pătură.
Întrebări. Aduceri aminte.
Se poate rezista la anchetă? Recunoaşterea totală şi valul de mărturisiri sunt absolut inevitabile?
Groasele volume publicate de ministerul sovietic al justiţiei în 1937-l939. Procesele „dreptei şi troţchiştilor”, îndelung citite, îndelung discutate cu Manole. Recunosc toţi vechii complotişti ai insurecţiei, toată elita revoluţionară. Există şi un fel de soluţie de compromis, tenebroasă: Radek. Formulele ceremoniale; uşierul: Tribunalul, vă rog să vă ridicaţi în picioare. Grija aceasta de repetare a formulelor spre a crea o atmosferă de obiectivitate. Şi nici o probă materială, absolut niciuna, nimic concret, un document, o armă, ceva. Numai vorbe. Chiar ca în Hamlet: vorbe, vorbe, vorbe. Iar dacă la spovedanie păcătosul poate spune: acestea şi mai rău decât acestea am făcut, la tribunal impresia e de fals. Şi foarte lungile introduceri ale avocaţilor, care întâi se apără pe ei înşişi, precizând că apar în numele acuzaţilor numai ca auxiliari ai justiţiei. Nu e o dezbatere, ci un ceremonial, un oratoriu unde fiecare îşi joacă rolul şi-şi cântă partea în vederea realizării melodice de ansamblu. Troţchi: supra-bandit. Ceilalţi sunt numai bandiţi. Acest supra e în plus suspect. Iar calificativul viperă lubrico-troţchistă contrastează cu obiectiva politeţă, cu uşierul, cu deosebitul respect pentru amănuntele nesemnificative: vârful cozii lupului costumat în bunicuţă.
Londra 1937
Ca să ajung la adresa dată de Nuţi L. A trebuit să rătăcesc printr-un lung şir de cercuri concentrice: străzi aidoma, numai vilişoare, grădiniţe, felinare tip Belisha beacons – bătute de ploaia şi vântul care de trei zile au luat în stăpânire oraşul.
Pe străzi, spre seară nu văd pe nimeni, numai vânt, ploaie şi felinare, dezolarea îmi pătrunde în oase, astfel încât modesta cameră în care o găsesc pe Nuţi mi se pare un liman: în vatră luceşte purpuriu un foc electric, lampa de lângă fotoliu are un abajur verde, pe măsuţă atrag privirea ceştile de ceai. Contrastul între confortul britanic întemeiat pe elemente simple (căldură, apă, lumină temperată, un elixir: frunzele de ceai, sticluţa de rom) şi tomnatecul peisaj de afară e atât de izbitor, încât nu pot să nu încerc un simţământ de înduioşare. Nu cumva în esenţa ei viaţa aşa şi este: ca o pădure sălbatică bântuită de jivine, plină de hârtoape şi capcane, scuturată de fulgere şi rafale de ploaie şi, la margine, o singură căsuţă luminată şi caldă, de unde locatarii vor trebui să iasă cu toţii înainte de implacabilii zori?
Deocamdată în odaie totul e simplu şi vremelnic, dulce şi blând. Nuţi toarnă ceaiul în ceşti, radiatorul ţine locul tradiţionalilor buşteni şi ne încălzeşte de ajuns; pe o tigăiţă apar ouă ochiuri. Biată luptă omenească împotriva naturii şi realităţii, luptă în care englezii îs meşteri. Cât îmi doresc să mă pot afunda în salvatorul confort, să uit de vrăjmaşa pădure care sta şi aşteaptă şi ne împresoară. Cine a sădit-o, Dumnezeu? Ori Dumnezeu e constructorul vilei de pe lizieră? Sfinte Chestertone, roagă-te pentru noi. (După Sfinte Socrate, roagă-te pentru noi al lui Erasmus.)
— Se poate rezista?
Avocatul D. P. Experienţă de apărător în numeroase procese politice. Desprindea (1957) puncte neclare din chiar datele proceselor-verbale. I se părea că poate desluşi unele microsemnale. Pe un proces-verbal erau trecute data interogatoriului şi ora la care începuse. I se punea învinuitului o simplă şi aparent destul de anodină întrebare: cum trebuie calificată purtarea funcţionarului de stat care vorbeşte fără de controlată reticenţă cu prietenii săi despre chestiuni interesând statul? (Soluţia cimiliturii: trebuie calificată ca infracţională şi trădătoare.) În dreptul orei de încheiere a interogatoriului, o cifră de mirare: reişea că învinuitul fusese reţinut la anchetă optsprezece ore. Răspunsul nu era mulţumitor.
A doua zi, aceeaşi întrebare. Acum interogatoriul ia sfârşit după cinci minute, răspunsul dat fiind cel corect. Explicaţia, singura posibilă: în răstimp se aplicase alt mod de a proceda.
Avocaţii – şi asta îl apasă pe D. P. Care posedă stofă de avocat – sunt închişi în dosar: nu pot pleda altfel decât în cuprinsul declaraţiilor din dosar considerate definitive şi universal valabile. Ca un om de ştiinţă căruia i s-ar interzice să pună în discuţie principiile, chiar dacă experienţa le contrazice. Să citim în Aristotel pentru a şti dacă untdelemnul îngheaţă iarna sau nu. Concluzia noii scolastici: avocatul nu mai e un apărător, un intercesor, e un figurant.
În camera 18, X. Deducea: nu se poate niciodată evita condamnarea. Unele recunoaşteri pot fi însă evitate. Se cere numai niţică stăpânire de sine, niţel curaj. Şi mai ales o desăvârşită neîncredere. (Regula: nelimitată încredere în oameni, ca persoane create de Dumnezeu şi absolută neîncredere în tatăl minciunii şi urmaşii lui.)
Celălalt a mărturisit totul. Ştim totul dar vrem să auzim adevărul şi din gura ta. Dacă eşti sincer, alta-ţi va fi situaţia. Fii sincer.
X.: