nu fiţi sinceri! (Sfat bun mai cu seamă pentru intelectuali, oameni sensibili, uşor atraşi de magia acestui nobil cuvânt.) Nu fiţi sinceri. Mai presus de orice, above all. Şi negaţi mereu, aveţi tot timpul să vorbiţi dacă şi când veţi fi torturaţi. Nu vă pripiţi. E vreme berechet, slavă Domnului. Şi când e în joc un lucru ştiut numai în doi, ţineţi-vă pe linia tăgăduirii: daţi-i celuilalt posibilitatea să hotărască el, e doar secretul lui.

  BUGHI MAMBO RAG.

  Noi, domnule general, am mai apucat Bucureştii! Cu grădini şi cu olteni., şi curţi cu globuri colorate, erau oribile, dar îşi aveau şi ele farmecul lor, şi se mânca în curte, ca la ţară, sub copacul cel mai gros. Cele mai bune creaţii în proză ale literaturii româneşti, domnule profesor. A mânca din primăvară până-n toamnă sub nuc era, aş zice eu, ceva de care puţine popoare au parte, o fericire care intră în corola de minuni ale lumii, ierte-mă Blaga ori duhul lui Blaga dacă bietul de el o fi murit. Primele mărci de automobile? Stai să vedem. De Dion-Boutton, Lancia, Isotta-Fraschini, Pierce-Anow, Panhard-Levasseur, Bem, De Launay-Belleville. Franz Ferdinand la Sarajevo a fost ornant într-un De Launay-Belleville. Dar şi la Dragomir, dacă stau să mă gândesc. Zăvoarele de faianţă cu mormanele de gheaţă pisată şi cutiile de icrE. Şi butoiaşele cu măsline, cu lacherdă, cu brânză de la Mercur şi scândurelele cu felii de şuncă şi vermutul Martini şi coniacul: Martell, Coutvoisier, eu preferam mereu ojine Champagne, şi chiar şi ale noastre, ţuica Cireşeanu, pelinul Bazilescu, vermutul Duque.

  De la Apenini la Anzi, povestea din Cuore, cu titlu atât de eufonic, mi-o evocă trecerea Avrămeştilor de la Schitul Maicilor la biserica Udricani din Văcăreşti. Sau Ierusalimul din Dalecarlia, ideal, gândit de ţăranii suedezi ai Selmei Lagerlof şi Ierusalimul din Ţara Sfântă, al aceloraşi ţărani, acum doar emigranţi năpădiţi de griji.

  Ctitoria clucerului Udrican nu le-a adus noroc lui Mihai şi Anei. Duhul de la Port-Royal n-a mai rezistat în Văcăreşti. Mahalaua, frenezia distingerii şi a compromiterii îi cuprinde pe amândoi. Subterana, morbul auto-derâderii. Preotul îşi înşeală nevasta, dar nu cotoieşte şi cu perdea, ceea ce s-a mai prea văzut, ceea ce lumea ar fi înţeles şi poate iertat (oameni suntem, bre), ci platonic (pare-se), cu scene dramatice, complicat cotite, setoase de justificări, ceea ce nedumereşte şi înstrăinează. Preoteasa nu e nici ea mai bună; lipsită de smerenie femeiască, în loc de a îndura toanele bărbatului, de a medita chiar brutala formulă lipovenească a omului perfect (crede puternic în Dumnezeu, bea vârtos, îşi bate în lege femeia), de a urma pilda doamnei Acarie (a dat ascultare poveţei duhovnicului – şi ce duhovnic! Sfântul Francisc din Sales: atâta vreme cât eşti măritată nu te gândeşti la castitate, ai o singură datorie, te supui) ce face? Umple târgul cu tânguieli, bate drumul Patriarhiei şi Departamentului cultelor cu plângeri peste plângeri şi lungi jalbe scrise.

  — Dacă stau să mă gândesc bine, până la botez, evenimentul cel mai de seamă pentru mine a fost admirativa prietenie pe care i-am purtat-o lui Manole.

  L-am cunoscut în primele zile ale facultăţii. Era, ca şi Mihail Sebastian, un om de la Dunăre, dar nu din Brăila, ci din mai mărunta Olteniţa. Brăila: port internaţional; Olteniţa, târg înstărit. Deosebire de seamă. Tatăl murise de tânăr; erau trei copii crescuţi de o mamă brună, frumoasă, energică, o dată femeie; negustoreasă în Obor.

  Respectul meu a fost de la început întreg şi necondiţionat. Din mai tot ce credeam şi spuneam atunci a făcut degrabă ferfeniţă şi apoi s-a pornit să clădească din temelii.

  Cuget maurrasian, clar şi ponderat, tăios şi duşman al extravaganţei de orice fel, privea dispreţuitor optimismul generalizat şi politica stângistă din Sărindar. Liberal în gândire, sceptic în religie şi conservator în politică. Pe de-a-ntregul nu credea în nici o doctrină. Din toată inima era numai cu Junimiştii, aceştia-i erau idealul.

  Ca maurrasist, mistica nu-l interesa, îl preocupa însă funcţia socială şi politică a religiei şi pe aceasta ne-am întrebat cum s-o împlinim.

  Raţionamentul lui Manole era simplu: de vreme ce ne-am născut ovrei (el pentru nimic în lume n-ar fi pus un e la început), ovrei suntem. Să fim, aşadar, ceea ce suntem.

  Mă rog, nu-i destul; ca să fii ovrei trebuie să faci ca toată lumea (orice singularizare e suspectă): să aparţii tradiţiei tale, adică religiei iudaice.

  Pun-te în căutare de un rabin. Primii paşi s-au dovedit destul de grei. La o adresă ce mi s-a dat am nimerit un haham. Manole s-a distrat grozav: anecdotă de Theodor Speranţia, ce mai la deal la vale. Dar am descoperit un coleg, fiu de rabin, conservator şi el, antiprogresist foarte, însă de nuanţă evreu mistic ortodox. A consimţit să ne asculte, dezaprobând argumentele, nu concluzia; oarecare surpriză, nu ostilitate.

  Apoi a consimţit să ne prezinte tatălui său, care ne-a ascultat şi el, blajin, ne-a cercetat cu priviri adânci, înţelegându-ne numai în parte. Am citit atunci şi Copilul profet de Edmond Fleg. După aceea lucrurile s-au încurcat.

  Reieşea că pentru a fi ovrei, măcar în sens de integrare într-un sistem de tradiţie socială, era nevoie să mergi la sinagogă vineri seară şi sâmbăta dimineaţa, toată; că trebuie să-ţi cumperi filacterii şi, desigur, şalul alb cu numele, ebraic, de talii – învăţând ritualul folosirii acestora şi, mai înainte de orice, că trebuie să înveţi ebraica. Ebraica, adică %ivrituU altă noutate. Soluţia citirii textului rugăciunilor cu litere latine n-am putut-o aplica. Existau, pare-se, unele cărţi de acestea, dar n-am dat de ele. Am nimerit într-o după-amiază catifelată de toamnă undeva pe chei, într-o curte cu orătănii multe, la un bătrân [despre] care auzisem că are ce căutam. A ieşit din casă buimac – purta un halat imens – dar nici n-a priceput bine ce vrem.

  Lui Manole regulile acestea nu i se păreau excesive, erau conforme cu disciplina şi efortul pe care orice societate este îndrituită să le ceară componenţilor ei. Mă rog, şi triburile sălbatice au