rosturile lor iniţiatice. Ne-am apucat aşadar de treabă, de cumpărături, de frecventarea regulată a sinagogii (unde oficia tatăl colegului nostru), iar mie mi-a revenit şi partea, mai grea, a învăţării ebraicei, unde am făcut de asemeni câteva descoperiri în drum: că nu este de ajuns să cunoşti ebraica şi alfabetul ei, mai e necesară şi aramaica, aceasta având şi ea pentru comentarii un alfabet diferit, al învăţatului Raşi care şi el era, la rândul lui, comentat cu alte litere. Pe scurt, repetam – viaţa doar imită arta – experienţa micului erou al lui Fleg şi constatam că dădusem de belea.

  Cu ebraica n-a mers prea rău, aramaica mi s-a părut mai armonioasă (genitivul ei o fereşte de excesiva guturalitate a celeilalte), cu frecventarea sinagogii m-am împăcat însă mai puţin. Credeam că sinagoga e o biserică. Nu, e un locaş de recitare a unor texte, de exegeză şi îndeplinire a unor rituri. Religia evreiască e o religie „în suspensie” şi lipsită de cult, iar sinagogile nu-s decât „case memoriale”. În esenţă, Templul fiind dărâmat şi jertfele de animale cu neputinţă, totul se reduce la citirea sau rostirea regulilor şi prescripţiilor. E o memorizare, şi un tip de structură absolută, unde virtualităţile nu se configurează.

  Rabinul nostru vorbea fluent, dar într-o românească fantezistă, ce adeseori întărea impresia de anecdotă scoasă din culegerile lui Speranţia. Şi amănuntele şi ansamblul mi se prezentau ca ceva rece, prăfuit, îndepărtat şi îndărătnic. Mi se făcea dor de biserica din Pantelimon, de biserica Silvestru şi de clopotniţa ei cu boltă (pe sub care se trece în strada Oltarului), de bisericuţa de la Clucereasa. Capacul 1-a pus rabinul, pe cale lingvistică, exprimându-se într-o sâmbătă: şi a tăcut o gaură unde es sunt heraus gehmăn flacărăs 34.

  Experienţa maurrasistă a preluării tradiţiei religioase pentru integrarea în comunitatea socială a durat cât a durat şi nu m-a învrednicit decât de o foarte relativă cunoaştere a elementelor ebraice (apucasem totuşi să citesc Vechiul Testament în original, cu dicţionarul şi textul românesc alături) şi convingerea că a stărui e inutil. La care se adăuga o respectuoasă senzaţie de rămas bun definitiv în raport cu sinagoga.

  Am încercat, de bună credinţă, cu bună credinţă. Pentru Manole a fost mai ales o experienţă, să-i spun, psiho-socială, pentru mine o trudă mai din inimă, mai febrilă. Am încercat.

  Gherla, octombrie 1962

  Profesoara mea dintâi, o guvernantă, reprezenta prin însăşi obârşia, dar şi prin căsătoria ei, un rezumat anticipativ al ideii europene. După tată, germană; după mamă, franceză; unchiul ei matern, Auguste Molinier, fusese un intelectual universitar şi publicase o ediţie a lui Pascal. Mai exista o bunică elveţiană şi un ascendent nordic. Doamna de Branszky era văduva unui nobil ungur, mare beţiv şi mare secătură, născut din mamă poloneză, fiică de dvorean rus. Nu ţin minte cum de se pripăşise profesoara mea pe la noi, dar una ştiu: că am avut norocul incomparabil de a primi noţiunile culturii de la o femeie extraordinară: o inteligenţă strălucită, cunoştinţe imense, şi un caracter admirabil.

  Îi ura pe francezi şi-i admira pe nemţi. Îi dispreţuia pe catolici şi-i tolera pe reformaţi. Catedrala Sf. Iosif, unde o atrăgeau concertele, i se părea un muzeu cu lucrări convenţionale; în templele protestante intra fără repulsie, dar şi fără plăcere. Măcar nu erau deschise tot timpul (spre deosebire de bisericile catolice, nesăţioase, unde, ce-i drept, găseai oricând un refugiu în caz de ploaie). Adevărata ei religie era alta, pe care – deşi mare lucru nu puteam înţelege la început – mi-a mărturisit-o curând: era credinţa generalului Ludendorff şi a soţiei sale, der Norddeutscheglauben35.

  Doamna de Branszky nu vorbea urât de Iisus Hristos – mai moderat decât Nietzsche – cel puţin aşa cum îl concepeau luteranii şi calviniştii, căci idolul catolic sculptat şi înflorat şi cultul Fecioarei o scoteau din sărite; entuziasmul i se aprindea numai când îmi povestea despre zeităţile Walhallei, îmi amănunţea cântecul Nibelungilor sau îmi citea din textul dramelor lirice ale lui Wagner. Îl lăuda mereu pe Etzel, adică pe Attila şi îmi vine a crede că în taină o adora pe walkyra Brunhilda.

  Doamna de Branszky, ca şi Manole mai târziu, era o aprigă monarhistă şi în măsura în care voia să ţină seama de originea ei franceză, şi să se ocupe de istoria Franţei, mi-a inoculat un profund respect pentru ideea de legitimitate; mi-a dat să citesc toată literatura franceză regalistă şi a făcut din mine – pe la unsprezece ani – un partizan înfocat al contelui de Chambord (mort în 1883) şi al casei de Bombon. Ei i-am datorat faptul de a fi privit chiorâş (sau cel puţin cu mirare) – ori de câte ori citeam în parc sau la hotel ziarul „l'Action Française”, organul mişcării monarhiste – de către unii din francezii printre care mi-am petrecut câte o lună pe an când mă duceam cu părinţii la Royat, să facă tata băi de acid carbonic. (Acolo, la Royat, am văzut un lucru pe care nu l-am uitat şi l-am povestit şi în închisoare: pe Vintilă Brătianu urcându-se în tramvai numai în clasa a doua dacă se ducea în oraşul învecinat, Clermont-Ferrand.)

  De Ludendorff şi de Norddeutscheglauben dau şi la Gherla, în persoana colonelului Traugott Broser, braşovean, fost ofiţer al armatei austro-ungare, în rândurile căreia a luptat în primul război mondial pe frontul italian. Broser, un om cât un munte şi foarte retras, se apropie de mine pentru ca are prilejul să vorbească nemţeşte, apoi pentru că îi devin simpatic. Îmi atrage sever atenţia asupra marelui risc pe care mi-l luasem trecând de la iudaism la creştinism: acela de a rămâne în gol între două spiritualităţi.

  Şi el îmi expune crezul lui Ludendorff, constatând cu destulă surprindere că-l ştiu. Despre Ludendorff – adevăratul conducător al armatei germane între 1914 şi 1918 (pe Hindenbug – die grosse Null – Broser nu-l poate suferi) – aflu trăsături măreţe: felul cum a cucerit oraşul Lettich (Liege adică) numai printr-un act de îndrăzneală şi prestanţă; curajul suprem de care a