dat dovadă când cu putschul de la München în 1923, traversând – în uniformă de general, cu sabia într-o mână şi revolverul într-alta – podul, mergând ţintă spre forţele masate de cealaltă parte şi care l-ar fi putut ciurui de gloanţe dintr-o rafală – şi care n-o fac, numai pentru că sunt sub influenţa prestigiului său şi a nepăsării sale faţă de moarte. Dar mai ales ceva din care-mi propun să-mi fac şi eu o regulă. La şcoala militară, Ludendorff şi un coleg al lui, dintr-o familie princiară domnitoare, sunt persecutaţi de un Moş Teacă, de majur imbecil şi rău. Prinţului i-ar fi fost uşor, rostind o singură vorbă, să obţină fie mutarea sa şi a lui Ludendorff, fie transferarea dobitocului în alt escadron. Ceea ce voieşte să şi facă. L-a oprit însă Ludendorff: dacă vrem să fim ofiţeri şi să comandăm, trebuie să învăţăm a răbda şi prostia absurdă, meticuloasă. N-au cerut mutarea şi au îndurat până la capăt.

  De la Broser aflu lucruri deosebite şi-n legătură cu Wilhelm al II-lea, atât de hulit, căruia francezii i-au făcut o reputaţie infamă.

  A fost un om vorbăreţ şi de-o inteligenţă destul de mărginită, dar plin de intenţii bune. Dovezi: a) purtarea lui în timpul afacerii Dreyfus când, împotriva uzanţelor diplomatice şi a tradiţiei, dă prin Conrad de Hohenlohe declaraţia care specifică în mod solemn: învinuitul n-a fost niciodată folosit de serviciul german de informaţii; când îi cere ambasadorului german de la Paris, contelui Münster, să nu şovăie din motive de prudenţă ori consideraţii naţionale, a veni în ajutorul unui camarad ofiţer în vederea restabilirii adevărului şi apărării onoarei unui nevinovat.

  Normal era ca după declaraţia făcută de împăratul german să înceteze orice fel de urmărire. Neluarea ei în seamă, afront fără precedent, constituia un casus belli; Wilhelm, pacifist, a închis ochii; b) splendida lui afirmaţie: ca şef de stat nu răspund numai în faţa parlamentului, ci şi în faţa lui Dumnezeu; c) rescriptul prin care a pus capăt bătăii în armată, unic în lume şi-n istorie, cel mai democratic pentru că dădea fiecăruia posibilitatea de a se purta ca un aristocrat, şi perfect eficient deoarece prevedea că începând de la data publicării rescriptului orice grad inferior are dreptul să pălmuiască – pe loc şi deîndată – pe superiorul care-l loveşte; d) simţul lui european, vădit mai ales cu prilejul revoltei boxerilor: trupele europene coalizate au fost puse sub comanda unui german, generalul Waldersee. (Din broşura lui despre Wilhelm, se vede că a ştiut şi Rathenau ceva.)

  — Sf. Grigore din Nazianz: „Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru ca eu să fiu tot atât de mult Dumnezeu pe cât a fost el om.”

  — Iarăşi şi iarăşi: creştinismul nu înseamnă prostie.

  Iată că şi Jacques Maritain îi spunea lui Jean Cocteau: trebuie să avem mintea aspră şi inima blânda.

  Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia: identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e tot una cu a da mână liberă canaliilor.

  Mai există încă o prejudecată foarte răspândită, pe care a desprins-o cardinalul de Retz: suntem ispitiţi a lega indisolubil inteligenţa de răutate şi a da întregului, cu mult respect, numele de machiavelism. Retz: răii nu sunt mereu şi neapărat deştepţi. Răii pot fi şi proşti. Asociaţia de idei: răutate, deci inteligenţă, e o prejudecată.

  Gherla, noiembrie 1960

  La nimic nu-ţi foloseşte să crezi în iertarea păcatelor dacă nu crezi, cu deplină convingere, că păcatele toate ţi-au fost iertate.

  Luther.

  Seci adde, ut credas et hoc quod per ipsum peceaia libi donantur36

  Sf. Bernard din Clairvaux.

  Bănuim, din cauza ploii care a pătruns şi-n celulă, că vremea e a furtună.

  Nu vorbeşte aproape nimeni.

  Câtorva din jurul lui, preotul catolic Traian Pop, pe şoptite, le dă sfatul de a fi îngăduitori cu ceilalţi şi aspri cu ei înşişi.

  Dar adaugă imediat:

  — Nici prea aspri cu noi înşine. Diavolul trebuie uneori luat în râs; să nu i se acorde privilegiul măreţiei tragice. Marii mistici spanioli – Sf. Tereza din Avilla, Sf. Ioan al Crucii – erau îndeobşte veseli. Aceasta provine din putinţa de a fi îndurători şi cu noi; să ştim a ne ierta cum şi Dumnezeu ne iartă. După cum se cuvine a nu ne mânia pentru că ne-am mâniat, la fel nu trebuie să permanentizăm răul din lipsă de milă faţă de eul nostru.

  În celulă, unde e din ce în ce mai întuneric, un reparator de maşini de cusut care e şi acordeonist povesteşte porcării şi amintiri de pe la nunţile unde „s-a produs”, iar un glas s-a pornit să fredoneze înfundat un cântec de lume, accentuând ciudata ameninţare a refrenului:

  Şi-aoleo ce ploaie vine de la Cluj!

  BUGHI MAMBO RAG.

  Codobatură e bergeronnette, dar al naibii să fiu dacă mai ştiu cum se zice leuştean. M-a înnebunit Fotiade cu păsările, cu zarzavaturile şi cu florile. Nu le mai ştiu. Le ştiu pe sărite. Unele da, altele nu, parcă s-au prăbuşit în goluri de beznă, le-a înghiţit neantul, s-au dezintegrat cum se găuresc ciorapii de nailon. Şi totuşi le ştiam pe toate. A, leuşteanul, ia stai. N-am scris nimic, absolut nimic contra regimului. În fiecare scrisoare i-am scris: e bine, e bine, sunt sănătos, câştig, slavă Domnului, cât îmi trebuie, suntem sănătoşi, nu ducem lipsă de nimic, e bine. Păi atunci? El, el mi-a scris, frate-miu. Eu îi spuneam că sunt mulţumit, mulţumit, mulţumit, iar el de colo: las' că ştiu eu, ce-mi tot împui capul cu prostii, parcă n-am şti noi. Las' că înţeleg eu că e exact pe dos. E la Romani 13, textul e categoric, domnule Ioaniţiu, că ne convine sau ba, textul e clar, mă întreb cum de-l poate contesta un creştin. Ai un frate la Atena? Zic: da. Zice: îi scrii? Zic: da. Zice: şi te plângi de regim, defăimezi ţara? Răspund: nu, ferească Dumnezeu. Uite scrisorile. Tocmai, foarte bine, ce