bine că le aveţi, daţi-mi voie să vă arăt, uite: sunt mulţumit, câştig, e bine, bine. Dar el ce spune. El, treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine. Dar el? Lăsaţi, prea sfinte. Liveche, dragă, liveche, bine că-mi adusei aminte. El treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine. Dar el?! Nu ştiu, n-am spus eu, el, frate-miu, nu eu, nu în scrisorile mele. Mă, tu-ţi baţi joc de noi, mă podoabă, mă pramatie, mă ticălosule, mă grecule, las'că ştim noi. Ei, dacă ar fi trăit conu Alecu. Tătărăscu nu-i venea nici până la talpa piciorului, ce deosebire, o prăpastie. Când Ferdinand şi Maria l-au trimis pe Hiottu la Paris, el singurul a spus că rău fac. Şi a propus să-l trimită pe Baliff, care îi era simpatic lui Carol. Zic: el, nu eu. Zice: ce, crezi că nu ştim c-ai vrea să fii şi tu la Atena cu el, că altfel nu ţi-ar fi scris el aşa. Şi mă înşfacĂ. Îi spune Demetrios lui Marcellus.

  — Protestanţii care-şi râd de Sf. Anton din Padova mi se par tare neînţelegători. În Sf. Anton de Padova ei văd un patron al cheilor pierdute şi orbilor rătăciţi. E de bon ton să dai din umeri surâzând când auzi de un sfânt care s-a specializat în asemenea fleacuri şi-şi recrutează clientela printre babe surde, uituci, maniaci, diabetici. Chiar şi mulţi dintre credincioşii bisericii romane îl evită, preferând societatea selectă a unui Augustin, unui Toma din Aquino, unui Ieronim. Sf. Francisc din Asiza, cu toate trăsăturile sale contestatare şi hippy – umbla gol, stătea de vorbă cu păsările, trăia din cerşit – e mai bine văzut pentru că e pitoresc (păsările sunt poetice), dar ce să crezi despre un sfânt care se îngrijeşte de fiinţe atât de puţin îmbietoare şi interesante ca bătrânii care nu-şi găsesc cheile, care şi-au pierdut dinele, care uită ce au uitat?

  Câtă orbire şi îngustime! Sf. Anton e deosebit de vrednic de toată admiraţia pentru că este atât de bun încât îi e milă de nişte biete fiinţe de care toată lumea găseşte de cuviinţă să râdă ori măcar să le privească de sus, cu ironie şi condescendenţă. Dar pierderea unor chei poate fi prilej de cruntă suferinţă (mai penibilă fiindcă pare şi ridicolă), iar moartea unui căţel iubit e o tragedie pentru cine-i singur pe lume şi slab în faţa vieţii. Există şi un snobism al compătimirii: numai faţă de eroi şi evenimente solemne. Pe când Sf. Anton îndrăzneşte a se înduioşa de mărunte dureri şi a se apleca milos asupra obidiţilor în haine negre, luaţilor peste picior şi amatorilor de pisici.

  Eu văd aici un prea plin de bunătate, o subtilă îndurare: un fel de misionarism nu în depărtatele insule ale mărilor sudului, ci în regiunile cele mai modeste ale psihiei, la întretăierea dintre nepricepere şi resemnare. N-au şi învinşii, zăpăciţii şi ghinioniştii dreptul la mângâiere?

  Pe de altă parte, unii exegeţi catolici arată că Sf. Anton nu ajută la regăsirea unor obiecte pierdute, ci la regăsirea credinţei pierdute. Desigur, însă lămurirea exegeţilor răpeşte Sf. Anton ceea ce mi se pare a fi uluitor la el: grija de cei niţel caraghioşi, care-s şi ei chemaţi de Hristos, care şi ei se perpelesc în lumea aceasta, care – după câte ştim – nu-s excluşi de la praznic.

  — Hristos ca gentleman şi cavaler. La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.

  Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.

  Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei – virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate. (Ce-i drept e ca un simplu om, ba şi foarte păcătos, regele Ludovic al XV-lea, se urcă pe o culme surprinzătoare când, atins de cuţitul lui Damiens, îl indică pe atentator cu vorbele: acesta e domnul care m-a lovit.)

  CF. Povestea cu nobilul la care vine croitorul cu o creanţă. Nobilul refuză plata. Şi-apoi, în prezenţa croitorului cu înscrisul în mâini, porunceşte feciorului sa poarte două mii de galbeni unuia faţă de care în ajun pierduse pe cuvânt de onoare acea sumă la joc de cărţi. Croitorului, care-şi manifestă nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, numaidecât, croitorul îşi aruncă înscrisul în focul din cămin.

  Aici anecdota ia de obicei sfârşit, nobilul plătindu-l pe croitor.

  Dar e un sfârşit imbecil şi duhnind a fals. De bună seamă că nobilul avea să-l plătească! Asta-i de la sine înţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul – dacă-i nobil – face altceva, şi asta-i versiunea autentică a poveştii, spune: luaţi loc, domnule, şi vă voi plăti deîndată suma ce vă datorez. Acest luaţi loc, domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoştinţă a posibilităţii omului de a se transfigura. Ne putem oricând transfigura şi deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi şi cum s-ar înţelege cuvintele: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu?)

  Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea când o întâlneşte. Şmecherii pentru nimic în lume nu o concep; şi nici contabilii sau fariseii. În