bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în câmpul lor magnetic nu pătrunde ce nu-i conform crezului lor. Piesa lui Franz Werfel, Pavel printre evrei; durerea cea mai cumplită a mărturisitorului au pricinuit-o rânjetul şi încăpăţânarea iscate pe faţa şi în minţile celor pe care-i conjura să creadă că acum e altul.

  — Dintre cărţile Vechiului Testament, cea mai opusă Noului este înfiorătoarea cronică a lui Ezdra, moment desăvârşit al exclusivismului şi rasismului.

  Ce se cuvenea să facă iudeii întorşi acasă din lungă şi grea robie? Să cânte şi să se veselească? Câtuşi de puţin. După ce ajutorul vecinilor a fost respins de foarte de sus („Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi casa Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom zidi”), Ezdra le vorbeşte alor săi pe tonul cel mai eugenie, mai rosenbergian ce poate fi. Pentru că israelitenii au luat ca soţii pe fiicele străinilor şi s-a amestecat sămânţa cea sfântă cu popoarele cele de alt neam, trebuie să se procedeze mai înainte de toate la despărţirea celor aleşi de necurăţia şi spurcăciunea altor popoare ticăloase spre a se curma nelegiuirea amestecului.

  Nici nu le-a dat voie să intre în oraş; pe toţi nenorociţii aceia îi ţine afară în ploaie zile întregi ca să se întocmească listele de israeliteni căsătoriţi cu femei străine.

  Şi se porneşte lunga şi migăloasa treabă a întocmirii listelor de către comisiile special numite. E ziua cea mare a triumfului Birocraţiei. Şi după ce birocraţia rasistă – în atmosferă de inventariere şi de lagăr de concentrare – şi-a încheiat lucrările, femeile străine şi copiii lor sunt alungaţi.

  Abia atunci îngăduie activiştii lui Ezdra poporului să intre în oraş, să-şi caute adăpost.

  Celor ce înţeleg anevoie cuvintele Sfântului Pavel – am ieşit de sub blestemul legii şi am intrat sub milă – le-ar fi de folos să citească întâia carte a lui Ezdra. De asemeni, celor ce se întreabă de ce se numeşte învăţătura lui Hristos „buna vestire”, celor ce caută obârşiile rasismului şi celor pe care-i interesează prototipurile Birocraţiei.

  BUGHI MAMBO RAG.

  Nu, s-avem iertare, persoana întâia a imperfectului subjonctivului lui apercevoir e apercevassions. Mă tot omori cu subjonctivele verbale franceze, dar ia să vedem cum stai la conjugarea verbelor româneşti. A, zici că le ştii, să vedem, ia spune-mi perfectul simplu al verbelor a coase, a coace şi a cosi. Aşa. Oherth a fost profesor de liceu la Mediaş, unde râdea lumea de el, îl arăta cu degetul şi-i spunea omul din lună. Era fiul unui medic din Sighişoara şi trecea drept nebun sadea, până ce Hitler 1-a făcut profesor la Viena şi a devenit primul colaborator al lui Wernher von Braun în America. Dar cei patru idoli ai lui Bacon care sunt? Domnule colonel, dumneavoastră vă aduceţi aminte când a fost bătălia de la Manzikert? Stai să vedem, de la a coase e cosei. NU! NU! capitala Hondurasului britanic e Belise, iar a statului Honduras nu-i Tegucigalpa? Dar de la a cosi? Cum?! tot cosei? ce spui dom 'le? Voichiţa, a lui Radu cel Frumos, a patra nevastă a lui Ştefan cel Mare, ea a fost, Maria din Mangop a fost a treia, iar Franţuzitele nu-s de Ventura, sunt de Facca. De la Dunăre la Sena, din Carpaţi la Pirinei / ginta nobilă latină şi-adună copiii ei. Ei vezi că nu ştii. Que nous nous enlissassions, que vous vous enlissassiez. Arţar e erable. Bibilica? Bibilica e pintade. De turţ e aia din Ţara Oaşului şi are până la 65°. Pe la 1070 cred.

  Jilava, la infirmerie (mai 1962)

  La cour des miracles37

  În primul pat, pe dreapta, nu mai ştiu cine zăcea. Un om amuţit de suferinţe şi scârbe.

  În al doilea Aurelian Bentoiu, cadaveric, de nerecunoscut şi peste măsură de înalt. Supus de curând unei operaţii (cancer la prostată), lăsat în părăsire cu pansamente care se împut, e aţâţat de grele dureri, chinuit de sentimentul nedreptăţii, şi se teme. Scăpărător de inteligent, poftind să stea de vorbă, să-şi amintească şi să prezică, e şi mereu gata de harţă.

  De harţă, har Domnului, are parte din belşug. Ca în mai toate infirmeriile, şi aici oamenii bombăne, sunt acri şi irascibili. (Pe secţii, unde e mult mai greu, stăpânirea de sine şi resemnarea constituie dimpotrivă regula.) În patul din stânga în fund, paralizat de la brâu în jos de pe urma unei operaţii de hemoroizi superficial efectuată la o închisoare lipsită de spital, Radu Lecca. Îl urăşte pe Bentoiu; mai tot timpul îl atacă violent şi-l ocăreşte şi-l suduie îngrozitor. Bentoiu îi răspunde rar, şi atunci cu aceleaşi sudălmi şi injurii de ţigan, de surugiu, de pieţar.

  Lecca dă altminteri o admirabilă pildă de tărie de caracter: nu îngăduie ajutorul nimănui, în nici un fel. La tinetă se duce singur, târându-se, buşindu-se şi agăţându-se de barele parurilor, ca un maimuţoi asupra căruia se fac cine ştie ce experienţe pavloviene, lorenziene, cu gesturi evocând acea verigă lipsă dintre primate şi antropoide presupusă de evoluţionişti.

  Un al treilea paralizat e ziaristul Al. Al. Leontescu, ţintuit cu desăvârşire pe saltea. Mai domolit decât ceilalţi doi, e uneori cuprins de furii izvoditoare de blesteme şi de imprecaţii ce nu sunt lăsate în urmă de ale lui Lecca şi Bentoiu.

  Paralizatul din fund pe stânga e tăcut şi cum nu se poate mai cuminte. Nu cere nimic, nu vrea nimic. Indispune însă pe toţi prin refuzul de a încerca să facă vreo mişcare şi de a respecta elementara igienă a fiinţelor omeneşti. Îşi face nevoile în pat fără de a cere un vas, bea şi mănâncă dintr-o strachină în care şi urinează – din când în când şi-o răstoarnă, plină, în creştetul capului – şi tuturor observaţiilor şi chemărilor le răspunde cu un surâs modest.

  Profesorul C. Tomescu, teolog, Vlad Stolojan (nepot în acelaşi timp al lui Nicolae Filipescu şi al lui Ion Brătianu), un fost căpitan pe puncte şi câteva siluete pe care nu le mai desluşesc