— Unde-o fi dispărut transportorul ăla? Murmură Halleck.

  — Poate c-a fost silit să coboare undeva, dincolo de linia orizontului, spuse Kynes.

  Ducele înhăţă microfonul. Degetul mare îi şovăi deasupra întrerupătorului.

  — Cum de nu i-au observat dispariţia?

  — Atenţia Cercetaşilor e îndreptată spre sol, explică Kynes. Misiunea lor e detectarea semnului de vierme.

  Ducele apăsă pe întrerupător, vorbi în microfon:

  — Aici Ducele vostru. Coborâm să îmbarcăm echipajul de pe şenila din Delta Aiax nouă. Ordon tuturor Cercetaşilor să facă acelaşi lucru. Cercetaşii vor ateriza pe latura estică, iar noi pe cea vestică. Terminat.

  Se aplecă în faţă, trecu pe banda de frecventă a escortei, repetă acelaşi ordin, îi înapoie microfonul lui Kynes.

  Planetologul reveni pe frecvenţa locală şi imediat o voce izbucni în difuzor:

  —. Proape o încărcătură completă de mirodenie! Avem aproape o încărcătură completă! Doar n-o s-o lăsăm unui afurisit de vierme! Terminat.

  — S-o dea dracului de mirodenie! Tună Ducele. Smulse microfonul din mâna lui Kynes, strigă:

  — Putem să găsim oricând o altă zonă cu mirodenie! Avem loc pentru douăzeci şi trei de oameni. Trageţi la sorţi sau decideţi cum vă taie capul cine rămâne. Evacuăm zona. E un ordin!

  Trânti microfonul în mâna lui Kynes, mormăi: „Scuză-mă”, când acesta îşi scutură un deget lovit.

  — Cât timp a mai rămas? Întrebă Paul

  — Nouă minute, răspunse Kynes.

  — Nava noastră-i mai puternică decât celelalte, spuse brusc ducele. Dacă decolăm cu reactoarele şi cu aripile la trei sferturi, mai putem lua încă un om.

  — Nisipul e moale, îl preveni Kynes.

  — Dacă decolăm pe reactoare cu patru oameni în plus la bord, riscăm să rupem aripile, Sire, adăugă Halleck.

  — Cu aparatul ăsta, nu, replică Ducele.

  Acţionă grăbit comenzile şi topterul începu să coboare către şenilă. Aripile se înălţară brusc, frânară coborârea, nava alunecă uşor pe nisip, oprindu-se la douăzeci de metri de combină.

  Maşina se liniştise, nu mai scuipa nisip. Scotea doar un uruit mecanic, care se auzi şi mai distinct când Ducele deschise uşa topterului.

  Nările le fură asaltate instantaneu de mirosul de scorţişoară – greu şi înţepător.

  Fâlfâind zgomotos, aparatele Cercetaşilor aterizară de partea cealaltă a şenilei. Dincoace, topterele din escorta Ducelui coborâră la rândul lor, înşirându-se unul în spatele celuilalt, pe nisip.

  Paul se uită la combină, observă cât de pitice erau aeronavele pe lângă ea – nişte ţânţari în jurul unei rădaşte.

  — Gumey, tu şi cu Paul demontaţi scaunele din spate, spuse Ducele.

  Replie manual aripile şi le reglă unghiul zăvorându-le la trei sferturi, apoi controlă comenzile reactoarelor.

  — De ce dracu' nu ies odată din maşina aia?

  — Speră încă să se ivească aripa, spuse Kynes. Mai au câteva minute. Scrută orizontul spre est.

  Se întoarseră cu toţii în aceeaşi direcţie. Nu se vedea nici urmă de vierme, dar atmosfera devenise deodată apăsătoare, încărcată. Ameninţătoare.

  Ducele luă microfonul, selectă banda de frecvenţă a escortei, spuse:

  — Doi dintre voi să-şi demonteze generatoarele scuturilor. Primii doi în ordine numerică. Veţi lua fiecare câte un om în plus. N-o să abandonăm pe nimeni dihaniei.

  Trecu înapoi pe frecvenţa zonei de lucru, se răsti:

  — Gata, Delta Aiax nouă! Toată lumea afară! Imediat! E un ordin al Ducelui vostru! În pas alergător, dacă nu vreţi să vă găuresc şenila cu laserele.

  Lângă botul combinei se deschise o trapă; apoi alta în spate şi încă una deasupra. Oamenii începură să sară afară, lăsându-se să alunece pe corpul maşinii şi rostogolindu-se în nisip. Ultimul ieşi un bărbat deşirat, îmbrăcat într-un combinezon peticit. Sări pe una din şenile, apoi pe nisip.

  Ducele agăţă microfonul la locul lui, ieşi pe aripă şi strigă:

  — Câte doi oameni la fiecare Cercetaş!

  Omul în combinezon peticit începu să aleagă grupuri de câte doi muncitori, împingându-i apoi către aeronavele care aşteptau de partea cealaltă.

  — Patru inşi aici, strigă Ducele. Alţi patru, la aparatul de colo!

  Arătă cu mâna unul dintre topterele escortei, aflat în spatele lui şi din care soldaţii scoteau chiar în clipa aceea generatorul scutului defensiv.

  — Încă patru la aparatul din spate!

  Îşi întinse braţul spre cealaltă navă de pe care se demontase generatorul.

  — Ceilalţi, câte trei la fiecare topter! Daţi-i drumul odată, cârtiţe de nisip ce sunteţi!

  Lunganul sfârşi cu repartizarea oamenilor, începu să alerge anevoie, prin nisip, către topterul Ducelui. Îl urmau ultimii trei muncitori.

  — Aud viermele, dar nu-l văd, zise brusc Kynes.

  Apoi îl auziră cu foţii – un hârşâit abraziv, îndepărtat, dar crescând cu fiece clipă.

  — Ce porcărie! Mârâi Ducele.

  În jurul lor, topterele începură să se înalţe, fâlfâind din aripi şi ridicând nori de praf. Iar Ducele îşi aminti subit de o scenă din junglele planetei sale natale – năvala inopinată într-un luminiş, fâlfâitul de aripi şi zborul speriat al unor păsări hoitare, surprinse lângă stârvul unui bivol sălbatic.

  Nisiparii ajunseră lângă topter, începură să se caţere unul după altul, intrând în cabină prin spatele Ducelui. Halleck îi ajută, trăgându-i înăuntru.

  — Daţi-i zor, băieţi, daţi-i zor! Şuieră el. Pas alergător!

  Paul se înghesui într-un colţ. Simţi mirosul fricii din transpiraţia dunarilor, observă că doi dintre ei aveau colierele distraielor prost ajustate. Îşi înmagazina informaţia în memorie, pentru a şi-o aminti mai târziu. Tatăl său va trebui să impună o disciplină mai severă în privinţa distraielor şi a ajustării lor. Nesupravegheaţi, oamenii aveau tendinţa să neglijeze amănunte de importanţă vitală.

  Ultimul muncitor pătrunse gâfâind în cabină, bolborosi:

  — Viermele! Ne-ajunge! Daţi-i drumul!

  Ducele se aşeză încruntându-se în scaunul său. Spuse:

  — Mai avem încă trei minute până la ora estimată pentru contact. Nu-i aşa, Kynes?

  Închise uşa, o asigură.

  — Cam atât, Domnia-Ta, răspunse planetologul şi gândi: Un tip cu sânge rece, Ducele ăsta…