Ducele dădu din cap, urmări cu privirea decolarea ultimului topter din escortă. Apoi puse contactul, mai privi o dată aripile şi instrumentele, porni motoarele cu reacţie.

  Aparatul ţâşni violent, apăsându-i brutal pe Duce şi pe Kynes în scaune, comprimându-i pe cei din spate. Kynes urmări felul în care Ducele manevra comenzile – calm, sigur. Topterul urca pieptiş. Leto consultă indicaţiile instrumentelor, privi în stânga şi în dreapta, la aripi.

  — Se cam opinteşte, Sire, observă Halleck.

  — Suntem în limitele de toleranţă, replică Ducele. Doar nu-ţi închipui că mi-aş permite riscuri cu asemenea pasageri, Gumey? Ce zici?

  Halleck rânji:

  — Aşa este, Sire.

  Ducele viră larg uşor, survolând combina.

  Paul, înghesuit lângă geam, privi maşina inertă de sub ei. Semnul de vierme dispăru brusc la vreo patru sute de metri de şenilă. Şi imediat după aceea, nisipul din jurul combinei păru că începe să tălăzuiască.

  — Viermele-i acum sub şenilă, spuse Kynes. Veţi vedea un lucru pe care puţini au apucat să-l vadă.

  Nisipul din jurul combinei se acoperi brusc cu nori mari de praf. Uriaşa maşină începu să se încline spre dreapta. Şi, în nisipul din partea aceea, se porni dintr-o dată' un vârtej gigantic. Se învârtea din ce în ce mai repede. Pe o rază de câteva sute de metri de jur-împrejur, aerul se umplu de nisip şi de praf.

  Apoi îl văzură.

  În nisip se căscă o gaură rotundă, imensă. Lumina soarelui fulgeră în spiţele albe, scânteietoare, care o mărgineau. Paul îşi dădu seama că diametrul găurii avea cel puţin de două ori lungimea şenilei. Privi, încremenit, cum fabrica de mirodenie se răstoarnă greoi în hăul acela, într-o avalanşă de praf şi nisip. Şi hăul dispăru.

  — Pe toţi zeii, ce namilă! Murmură unul dintre oamenii de lângă Paul.

  — Ne-a înghiţit toată truda! Mârâi altul.

  — Va plăti cineva pentru asta, spuse Ducele. V-o promit eu.

  Paul percepu furia care clocotea dincolo de tonul glacial al vocii tatălui său şi îşi dădu seama că-i împărtăşea mânia. Pierderea aceasta era un act criminal!

  În tăcerea care se lăsase, îl auziră pe Kynes murmurând:

  — Binecuvântat fie Făuritorul şi apa Lui. Binecuvântată fie venirea şi binecuvântată fie plecarea Lui. Fie ca trecerea Lui să purifice lumea. Fie ca El să facă să dăinuiască lumea, pentru poporul Lui.

  — Ce tot bolboroseşti acolo? Întrebă Ducele.

  Kynes nu-i răspunse.

  Paul se uită pieziş către oamenii îngrămădiţi lângă el. Priveau înfricoşaţi spatele lui Kynes. Unul din ei şopti:

  — Liet!

  Kynes se întoarse, se încruntă. Omul se făcu mic.

  Un altul începu brusc să tuşească – o tuse convulsivă, uscată. Îngăimă cu glas gâtuit:

  — Blestemata asta de gaură de iad!

  Dunarul cel deşirat, care ieşise ultimul din şenilă, îi spuse:

  — Calmează-te, Coss. O să tuşeşti şi mai rău.

  Apoi se foi între ceilalţi, se aplecă înspre scaunul Ducelui.

  — Înălţimea-Ta trebuie să fii Ducele Leto, rosti el îţi mulţumim că ne-ai salvat vieţile. Am fi crăpat cu toţii acolo dacă n-ai fi venit.

  — Taci, omule, mormăi Halleck. Lasă-l pe Duce să piloteze.

  Paul îl privi cu coada ochiului. Gumey observase şi el zvâcnetele mărunte din colţul fălcii tatălui său. Când Ducele se lăsa pradă mâniei, trebuia sa păşeşti în vârful picioarelor…

  Leto începu manevra de redresare din virajul larg de până atunci. Se răzgândi brusc, zărind o nouă mişcare pe suprafaţa nisipului. Viermele se retrăsese în adâncuri, iar acum, nu departe de locul în care se aflase şenila, apăruseră două siluete care se deplasau către nord, îndepărtându-se iute de depresiune. Păreau că alunecă pe deasupra nisipului, nelăsând în spatele lor decât o urmă abia ghicită de praf.

  — Cine-s oamenii ăia? Tună Ducele.

  — Doi prăpădiţi care ne-au rugat să-i luăm cu noi, Înălţimea-Ta, se grăbi să răspundă dunarul cel înalt.

  — De ce nu ne-aţi pomenit nimic de ei?

  — Şi-au asumat singuri riscul, Înălţimea-Ta.

  — Domnia-Ta, interveni Kynes, oamenii aceştia ştiu că nu se poate face mai nimic pentru cei surprinşi în mijlocul deşertului, în împărăţia viermilor.

  — Când vom ajunge la bază vom trimite un topter după ei! Se răsti Ducele.

  — Cum doreşti, Domnia-Ta, spuse Kynes. Dar nu prea cred că topterul va mai avea pe cine să salveze când va ajunge aici.

  — O să-l trimitem totuşi, insistă Ducele.

  — Erau chiar lângă locul în care a ieşit viermele, spuse Paul. Cum de-au scăpat cu viaţă?

  — Distanţele sunt înşelătoare, zise Kynes. Din cauza pereţilor înclinaţi ai depresiunii care se formează când nisipul astupă gaura.

  — Consumăm carburant degeaba, Sire, observă Halleck.

  — Ai dreptate, Gumey.

  Ducele viră brusc, orientă nava în direcţia Scutului de Piatră. Topterele din escortă îşi abandonară zborul de aşteptare, coborâră alături de ei, ocupând poziţii de-o parte şi de alta a aparatului ducal.

  Paul se gândi la cuvintele dunarului şi la explicaţiile lui Kynes. Sesizase din nou jumătăţi de adevăruri şi minciuni. Iar oamenii pe care-i zărise, alunecând parcă pe suprafaţa deşertului, se deplasau cu mişcări atât de sigure!… Nu încăpea îndoială că ştiau cum să meargă ca să nu atragă din nou viermele din adâncurile în care se retrăsese…

  Fremeni! Îşi spuse Paul. Erau fremeni. Care alţi oameni s-ar putea deplasa pe nisip cu atâta siguranţă? Care alţi oameni ar fi abandonaţi fără remuşcări… cu certitudinea că pentru EI nu e nici o primejdie? EI ştiu cum să trăiască aici! EI ştiu cum să păcălească viermele!

  — Ce căutau nişte fremeni într-o combină? Întrebă brusc Paul.

  Kynes se răsuci în scaun.

  Dunarul cel înalt se întoarse spre Paul, îl privi cu ochi holbaţi – ochi albaştri, fără alb.

  — Cine-i puştiul? Întrebă el.

  Halleck făcu o mişcare scurtă, îşi strecură bustul între dunar şi Paul,