— Puştiul” e Paul Atreides, moştenitorul Ducelui.

  — De ce zice că erau fremeni în râşniţa noastră? Întrebă omul.

  — Pentru că arătau ca nişte fremeni, răspunse Paul.

  Kynes pufni dispreţuitor:

  — Nu după aparenţe se recunoaşte un fremen!

  Se uită la dunar, se răsti:

  — Tu! Cine erau oamenii ăia?

  — Prietenii unuia dintre lucrători, răspunse dunarul. Nişte cunoscuţi dintr-un sat. Voiau să vadă şi ei nisipurile cu mirodenie.

  Kynes îşi întoarse capul, mormăind:

  — Fremeni!

  Dar în minte îi răsunară din nou cuvintele legendei: „Iar lui Lisan al-Gaib nu i se va putea ascunde nimic.”

  — Probabil că-s deja morţi, Domnişorule, spuse dunarul. Să nu-i vorbim de rău.

  Dar Paul auzise prefăcătoria din glasuri, simţise ameninţarea care îl determinase în mod instinctiv pe Halleck să se aşeze pavăză între el şi dunari.

  Spuse cu voce surdă:

  — Înfricoşător loc de moarte.

  Fără să-şi întoarcă faţa, Kynes zise:

  — Când Dumnezeu îi soroceşte uneia dintre creaturile Lui să moară într-un loc anume, face în aşa fel încât creatura să se ducă în acel loc mânată de propria ei voinţă.

  Leto îi aruncă o privire sfredelitoare.

  Iar Kynes, întorcându-i privirea, îşi dădu seama că de fapt era profund tulburat de ceea ce constatase în dimineaţa aceea: Ducelui i-a păsat mai mult de soarta oamenilor decât de mirodenie. Şi-a riscat şi viaţa lui şi viaţa fiului său ca să salveze echipajul şenilei. A renunţat la o combină cât ai clipi din ochi. Iar primejdia care ameninţa permanent viaţa dunarilor i-a stârnit mânia. Un asemenea conducător ar putea să-şi atragă un devotament fanatic din partea supuşilor. Un asemenea conducător n-ar fi uşor de înfrânt.

  În pofida propriei sale voinţe şi a tuturor prejudecăţilor, Kynes se pomeni gândind: Îmi place Ducele ăsta.

 Chapter 16

  Mărirea e o experienţă trecătoare, lipsită de consistenţă. Mărirea depinde în parte de imaginaţia creatoare de mituri a omului. Cel ce cunoaşte mărirea trebuie să înţeleagă mitul din care face parte. Trebuie să ştie să reflecte lumina care se proiectează asupra sa. Şi trebuie să fie sarcastic. Numai aşa se poate împiedica să se creadă ceea ce îl cred alţii. Numai sarcasmul îi poate îngădui să se mişte liber înlăuntrul fiinţei sale. Fără această însuşire, chiar şi o mărire ocazională îl poate distruge pe om.

  Fragment din Pildele lui Muad'Dib de prinţesa Irulan.

  ÎN SALA DE MÂNCARE a Reşedinţei din Arrakeen fuseseră aprinse lămpi cu suspensie, menite să alunge întunericul înserării. Lumina lor galbenă scotea în relief capul negru ai taurului cu coarnele însângerate şi dădea un luciu sumbru portretului în ulei al Bătrânului Duce.

  Sub cele două talismane, faţa de masă strălucea albă în reflexele sclipitoare ale veselei şi tacâmurilor de argint ale Atreizilor, aranjate cu grijă pe masa lungă – mici arhipelaguri de obiecte scânteietoare, lângă cupele de cristal. Fiecare arhipelag era dispus în faţa câte unui scaun masiv de lemn. Tradiţionalul candelabru central, însă, nu fusese aprins şi lanţul său răsucit se pierdea în penumbra tavanului, acolo unde era disimulat mecanismul spionului de otrăvuri.

  Ducele se oprise în pragul uşii, pentru a verifica pregătirile. Se gândea la spionul de otrăvuri şi la semnificaţia obiectului în societatea lor.

  Toţi suntem croiţi după acelaşi şablon, îşi spuse. Am putea fi categorisiţi după limbajul pe care-l folosim – după definiţiile precise şi subtile pe care le-am rezervat mijloacelor mişeleşti de asasinare. Oare în seara asta va încerca cineva să folosească chaumurky – otrava pentru băuturi? Sau chaumas – otrava pentru mâncăruri?

  Scutură din cap.

  În dreptul fiecărei farfurii se afla câte o carafă cu apă. Era destulă apă la masa aceasta, socoti Ducele, cât să ajungă unei familii sărace din Arrakeen vreme de mai bine de-un an.

  De-o parte şi de alta a uşii, erau aşezate lavoare mari, ornamentate cu ceramică galbenă şi verde. Fiecare lavoar avea etajera sa cu ştergare. Menajera îi explicase că exista datina ca, pe măsură ce intră în sala de mâncare, oaspeţii să îşi cufunde în mod ceremonios mâinile într-un lavoar, să împrăştie câteva căuşe de apă pe pardoseală, să-şi usuce mâinile cu un ştergar şi apoi să arunce ştergarul în băltoaca ce se forma lângă uşă. După ospăţ, apa stoarsă din ştergare era împărţită cerşetorilor care se adunau la intrarea palatului.

  O josnicie tipică pentru un fief Harkonnen, gândi Ducele. Toate înjosirile morale imaginabile. Respiră adânc, simţindu-şi mânia ca pe un nod în stomac.

  „De azi înainte datina asta nu va mai exista!” murmură printre buze.

  Zări o slujnică – una din bătrânele smochinite pe care le recomandase menajera – şovăind în pragul uşii de la bucătărie, la celălalt capăt al sălii. O chemă cu un gest al mâinii. Femeia ieşi din umbră, se apropie în grabă, dând ocol mesei. Ducele îi privi faţa zbârcită, ochii albastru-în-albastru.

  — Domnia-Ta?

  Îi vorbise cu capul plecat, ferindu-şi privirea.

  Leto arătă cu mâna:

  — Să iei de-aici lavoarele şi ştergarele.

  — Dar… Vlăstar Nobil…

  Femeia îşi înălţă capul, rămase cu gura întredeschisă.

  — Cunosc datina! Se răsti Ducele. Ia lavoarele şi du-le în faţa uşii de la intrare. Cât timp vom servi masa aici, înăuntru, să i se dea fiecărui cerşetor câte o cană plină cu apă. Ai înţeles?

  Citi, pe chipul scofâlcit al femeii, sentimente contradictorii: deznădejde, furie…

  Intui dintr-o dată că slujnica plănuise, desigur, să vândă picăturile de apă stoarse din ştergarele călcate în picioare, ca să stoarcă, la rândul ei, câţiva gologani de la nenorociţii care veneau la uşă. Poate că şi asta era o datină…

  Chipul i se întunecă. Mârâi:

  — Am să pun o santinelă să vegheze la îndeplinirea poruncii.

  Se întoarse, porni pe condorul care ducea în holul principal. Prin minte începură să i se perinde subit puzderie de amintiri. Ca bolboroselile unor babe ştirbe. Îşi aminti întinderi de apă sub cerul liber…

  Valuri.