Nu-i mai rămăsese nimic din toate astea.

  Îmbătrânesc, gândi. Am simţit atingerea rece a vremelniciei vieţii. Fiorul morţii! Şi de ce? Din cauza rapacităţii unei bătrâne!

  În holul mare, o zări pe Jessica în mijlocul unui grup pestriţ, adunat în faţa şemineului. Lemnele pârâiau, arzând cu flăcări vii şi aruncând jocuri pâlpâitoare de lumină portocalie pe giuvaeruri, pe dantelării, pe ţesăturile scumpe. Printre cei strânşi în jurul Jessicăi, recunoscu un fabricant de distraie din Carthag, un importator de aparataj electronic, un furnizor de apă a cărui reşedinţă de vară se afla în apropierea uzinei sale de la polul nord, un reprezentant al Băncii Ghildei (uscăţiv, distant – deosebit de ceilalţi), un negustor de piese de schimb pentru utilaje de exploatare a mirodeniei, o femeie slabă, cu chipul sever, a cărei agenţie de ghizi pentru turiştii veniţi de pe alte lumi era de fapt un paravan pentru tot felul de operaţii de contrabandă, spionaj şi şantaj.

  Majoritatea femeilor din hol păreau să aparţină aceleiaşi categorii tipice – decorative, mondene, cu un bizar aer de senzualitate amestecată cu o virtute incoruptibilă.

  Chiar dacă n-ar fi fost gazdă, Jessica ar fi dominat grupul, observă Leto. Nu purta nici o bijuterie şi se îmbrăcase în culori calde – o rochie lungă, având parcă nuanţa flăcărilor din cămin şi o panglică de culoarea lutului peste părul ca bronzul.

  Îşi dădu seama că alesese în mod deliberat aceste veşminte, vrând parcă să-i reproşeze în mod subtil răceala cu care o tratase în ultima vreme, Jessica ştia că acestea erau nuanţele în care-i plăcea s-o vadă – că şi-o imagina ca pe un freamăt de culori calde.

  În grup şi parcă totuşi mai retras faţă de ceilalţi, se afla şi Duncan Idaho, în uniformă sclipitoare, cu chipul impasibil, cu părul negru şi creţ pieptănat îngrijit. Fusese rechemat de la fremeni şi îşi luase în primire noua misiune pe care i-o încredinţase Hawat: „Sub pretextul protecţiei, n-o vei slăbi nici o clipă din ochi pe doamna Jessica.”

  Ducele îşi plimbă privirea prin sală.

  Paul era şi el aici, înconjurat de mai mulţi tineri aparţinând castei richece din Arrakeen, care se gudurau pe lângă el. Printre aceştia, asistând rezervaţi la conversaţie, Leto zări trei ofiţeri din Garda Casei. Atenţia Ducelui zăbovi o clipă asupra tinerelor fete. Moştenitorul Ducelui reprezenta, desigur, o partidă frumoasă. Dar Paul trata pe toată lumea la fel – cu aceeaşi politeţe aristocratică.

  O să ştie să-şi poarte titlul, gândi Ducele. Apoi se înfioră, dându-şi seama că şi gândul acesta era legat de moarte.

  Paul îl zări pe tatăl său, în pragul uşii, dar îi ocoli privirea. Se uită la invitaţii din jur, la degetele încărcate de pietre preţioase care strângeau paharele cu băuturi (şi la privirile aruncate pe furiş minispionilor de otrăvuri montaţi în inele). I se făcu deodată silă de feţele acestea care nu încetau să trăncănească. Nu erau decât nişte măşti nereuşite, acoperind gânduri abjecte – glasuri ce flecăreau ca să ascundă liniştea asurzitoare din piepturi.

  Sunt într-o dispoziţie proastă, gândi el şi se întrebă cum ar reacţiona Gumey, dacă i-ar spune lucrul acesta.

  Ştia motivul stării sale. Nu voise să ia parte la recepţie, dar tatăl său fusese de neînduplecat. „Ai un rang, o poziţie pe care trebuie să ţi-o afirmi. Ai ajuns la vârsta la care poţi s-o faci. Eşti aproape bărbat.”

  Îl văzu pe tatăl său părăsind cadrul uşii, examinând repede încăperea, în timp ce se îndrepta către grupul din jurul mamei sale.

  Când Leto se apropie de grup, furnizorul de apă tocmai întreba:

  — E adevărat că Ducele va introduce controlul meteorologic?

  Leto răspunse din spatele industriaşului:

  — Încă nu ne ducem chiar atât de departe cu gândul, stimate Domn.

  Omul se întoarse – o faţă afabilă, cu tenul de culoare închisă.

  — Ah, Ducele! Exclamă el. Îţi simţeam lipsa, Domnia-Ta.

  Leto îi aruncă Jessicăi o privire.

  — Am avut puţină treabă.

  Apoi i se adresă din nou celuilalt, explicându-i ce poruncise în legătură cu lavoarele. Adăugă:

  — În ceea ce mă priveşte, am pus capăt acestei datini.

  — E un ordin ducal general valabil, Domnia-Ta? Întrebă omul.

  — Alţii vor face după cum le dictează… ăă… conştiinţa, răspunse Leto.

  Se întoarse, căci îl observase pe Kynes apropiindu-se de grup.

  Una dintre femei spuse:

  — Eu cred că este un gest plin de generozitate. Să oferi apă cerşe…

  Cineva sâsâi şi femeia tăcu.

  Ducele se uită la Kynes. Observă că planetologul purta o uniformă demodată, de culoare cafenie, cu epoleţii de funcţionar imperial şi cu mica insignă de aur a rangului său scânteind discret la guler.

  — Ducele nu-i de acord cu datinile noastre? Se auzi glasul mânios al furnizorului de apă.

  — Datina asta s-a schimbat, replică Leto.

  Răspunse la salutul lui Kynes cu o înclinare a capului, observă privirea încruntată a Jessicăi, gândi: Nu-i stă bine când se încruntă. Dar asta va alimenta zvonurile despre neînţelegerile dintre noi.

  — Cu permisiunea Ducelui, reluă industriaşul, aş vrea să mai întreb câteva lucruri referitoare la datini.

  Leto auzi tonul brusc onctuos din glasul omului, remarcă tăcerea încordată a celor din grup, capetele întoarse spre ei ale celorlalţi oaspeţi din hol.

  — Nu-i vremea să mergem la masă? Interveni Jessica.

  — Oaspetele nostru mai are de pus câteva întrebări, rosti Ducele. Î! Privi fix pe furnizorul de apă, observându-i faţa rotundă, ochii bulbucaţi, buzele groase. Îşi aminti poveţele Sui Hawat:”…şi furnizorul acela de apă trebuie supravegheat îndeaproape. Reţine-i numele: Ungar Bewt. Harkonnenii s-au folosit de el, dar n-au reuşit niciodată să-l transforme într-o unealtă ascultătoare.”

  — Datinile legate de apă sunt captivante, spuse Bewt zâmbitor. Sunt curios ce intenţii ai cu privire la sera palatului. Ai de gând s-o etalezi în continuare sub nasul localnicilor…