A început să rîdă, ca și cum ar fi vrut să mă asigure că făcuse o glumă bună. De altfel cam toți glumeau în acest fel cu Van Manen, căci setea lui era cunoscută în toate cercurile învățaților, snobilor și milionarilor din Calcutta, pe care Van Manen le frecventa cu o desăvîrșită nepărtinire.

Cu aceste cuvinte ne-am despărțit și cel dintîi lucru pe care i l-am spus lui Van Manen, cînd l-am întîlnit la biblioteca din Park Street, a fost convorbirea cu Bose. Parcă mă bucuram și eu de faptul că Budge confundase vreun biet țăran bengalez cu marele savant Suren Bose, pe care se lăuda că-l cunoaște de atîția ani. Van Manen a făcut mult haz de această confuzie. A luat receptorul și l-a căutat pe Budge la oficiul lui. I-a spus tot, adăugînd și de la el cîteva înțepături și numindu-l mereu „bătrînul domn Budge”, cum subliniase Bose. Dar se pare că Budge nu avea chef de glumă căci, după cîteva clipe de ascultare, Van Manen a așezat receptorul în furcă, zîmbind.

— Pretinde că totuși l-a văzut, îmi spuse. Se încăpățînează să afirme că l-a văzut cum te văd eu acum. Și mai spune că, în fond, puțin îl interesează dacă a fost sau nu Bose la Serampore. I se pare că asta nu e o treabă de bibliotecar al unei societăți asiatice, adăugă Van Manen.

— Și nici de un student serios, îl completai eu, ridicîndu-mă de pe scaun și pregătindu-mă să mă duc în sala de lectură.

— Cred că are dreptate, încheie Van Manen. Am să i-o spun personal cînd l-oi vedea.

L-a văzut în aceeași seară, la un club unde cinau uneori ei, împreună cu două duzini de snobi și mari industriași. Dar nu l-am mai întrebat, a doua zi, dacă au discutat și cazul Suren Bose. Cînd ne-am întîlnit din nou cei trei, puține seri în urmă, am avut destule lucruri de vorbit. Mai ales că Van Manen încerca să-l convingă pe Bogdanof că buddhismul nu este o doctrină chiar așa de ușor de combătut și că în orice caz el, ca savant, nu-și poate îngădui să judece o religie străină ca un misionar. Controversa aceasta o purtau ei, cu pauze variabile, de vreo cinci ani. Și Bogdanof se indigna întotdeauna auzind cuvîntul „misionar”.

— Noi, ortodocșii, nu avem misionari, se apăra el. Nu cunosc mentalitatea misionară. Asta e treaba voastră, a protestanților.

Și se întorcea spre mine, știind că am să-i dau dreptate. Dar Van Manen nu se lăsa intimidat.

— În primul rînd că nu sînt protestant decît după tată, preciză el. După mamă sînt catolic. Și, după cîte știu eu, catolicii au misiuni și încă misiuni milenare. Ce spui, tinere? întrebă adresîndu-mi-se.

Firește, avea și el dreptate. Dar controversa nu era ușor de încheiat. Van Manen își propusese să scrie un manual de buddhism pe înțelesul tuturor și încerca să găsească cea mai simplă și mai adecvată formulare în discuțiile cu Bogdanof. Pentru a nu știu cîta oară îi explica legea celor douăsprezece cauze, așa cum o înțelegea el, în timp ce mașina ne ducea, într-o seară, spre Serampore, cînd, deodată, se întrerupse și făcu semn cu mîna șoferului să încetineze goana. La cîteva zeci de metri în fața noastră, pe marginea șoselei, înainta foarte grăbit un bengalez. Nu știu ce i s-o fi părut atît de curios să întîlnească un om la ceasul acesta. Nu era încă întuneric deplin și ne aflam destul de aproape de orășel. Poate doar faptul că omul înainta în direcția pădurii să-i fi amintit deodată de Suren Bose. Căci, într-adevăr, cînd mașina a ajuns în dreptul lui, am întors cu toții capul și l-am recunoscut.

Mergea repede, cu privirile ridicate și i-am văzut foarte bine cele trei dungi scrijelate cu șofran brăzdîndu-i fruntea deasupra sprîncenelor.

Nu-mi dau prea bine seama, dar mi s-a părut că și-a păstrat o clipă privirea în privirile noastre, fără să ne recunoască. Nu părea deloc tulburat de întîlnirea neprevăzută cu trei europeni care-l cunoșteau. Fără să ne ia în seamă, își continuă drumul cu aceeași îndîrjire.

— Tot Budge avea dreptate, spuse Van Manen cînd mașina își reluă viteza. Nu e lucru curat cu acest Suren Bose.

Ne-am mai uitat o dată înapoi, și l-am văzut cum intra în pădure.

Peste cîteva sute de metri am lăsat și noi șoseaua principală, apucînd drumul la stînga, spre bungaloul lui Budge.

În seara aceea am vorbit mult despre întîmplare, numai noi trei, căci Budge rămăsese la Calcutta. Ca de obicei, îndată ce-am ajuns, am vestit pe servitori să pregătească cina și noi am pornit să ne plimbăm în jurul eleșteului. Era penultima noapte înainte de lună plină. Călcam toți în neștire, amețiți de fumegarea aceea nevăzută de miresme care ne învăluia tot mai puternic cu cît ne înfundam în pădurea de cocotieri. Poate din pricina neobișnuitei întîlniri cu Suren, poate datorită farmecului acelui văzduh lunar, eram fiecare dintre noi înfiorați și tulburați. Tăcerea ajunsese acum înspăimîntătoare și parcă firea întreagă încremenise sub vraja lunii. Și clătinarea unei ramuri ne cutremura, atît de nefirească ni se părea tresărirea și mișcarea în această fără de pomină oprire pe loc.

— Cum să nu-ți pierzi mințile într-o asemenea noapte, șopti tîrziu Bogdanof. Frumusețea asta e prea cumplită ca să nu fie vinovată. Omul n-are dreptul să cunoască asemenea minune decît în paradis. Pe pămînt, orice frumusețe de acest fel e o ispită diavolească. Mai ales pe pămîntul Indiei, adăugă el, oarecum pentru sine.

Dar nu i-am răspuns. Pășeam alene, fără gînduri, fermecați. Nimic nu ne-ar mai fi mirat acum. Totul ni se părea cu putință. Și cînd Van Manen ne-a oprit, cu brațul întins înainte, către apă, eram pregătiți pentru orice minune. Ne-am apropiat totuși cu pași nesimțiți, ca să vedem cum șiruri nesfîrșite de raci ieșeau din lac, tîrîndu-se greoi, dar fără să se depărteze prea mult unul de altul, către rădăcina răsucită a unui palmier de curînd doborît.

— Asta se