Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

UN OM MARE

Pe Eugen Cucoaneș îl cunoscusem încă din primele clase de liceu, dar nu ne împrieteniserăm niciodată; în Universitate îi pierdusem urma. Aflasem doar că se înscrisese la Politehnică.

Întîlnindu-l odată întîmplător într-o tutungerie, cîțiva ani mai tîrziu, îmi spusese că își luase diploma și dobîndise un post, neașteptat de bine retribuit, într-un oraș din Ardeal. Nu l-am mai văzut de-atunci. Care nu mi-a fost deci mirarea cînd, într-un amurg peste măsură de trist, din iulie 1933, mă trezesc cu el intrînd în camera mea de lucru. Firește, l-am recunoscut îndată, dar mi s-a părut schimbat; chiar acei cinci, șase ani care trecuseră de la ultima noastră întîlnire nu dădeau cu totul seama de neașteptata schimbare a înfățișării lui.

— Știi că am început să cresc? îmi mărturisi el brusc, înainte de a fi avut timpul să-i pun vreo întrebare. Întîi nu mi-a venit să cred, dar m-am măsurat și m-am convins că așa e: de vreo săptămînă, am crescut enorm. Poate șase, șapte centimetri. Eram cu Lenora pe stradă și am observat deodată amîndoi. Și azi-dimineață era și mai mare diferența.

Străbătea în glasul lui o ușoară neliniște și nu-și găsea locul, cînd așezîndu-se pe speteza unui fotoliu, cînd pornind de la un capăt la altul al biroului, plimbîndu-se nervos, cu mîinile la spate. Am observat că nu știa cum să-și mai ascundă mîinile și am înțeles: manșetele îi ieșeau exagerat în afară, oricît se trudea el să-și tragă necontenit mîneca hainei.

— Trebuie să le trimit pe toate la croitor, să le dea drumul, vorbi el surprinzîndu-mi privirile.

Încercai să-l liniștesc, amintindu-i că în liceu se tot plîngea că va rămîne scund. Mă întrerupse din nou:

— Dacă aș fi crescut și eu ca oamenii, într-un an, doi… Dar așa, în cîteva zile?! Ce să-ți spun, a început să-mi fie frică. Tare mi-e teamă să nu fie o boală a oaselor.

Și pentru că vedea că nu știu ce să-i spun, schimbă vorba.

— Am trecut pe la tine așa, într-o doară, să văd dacă n-ai plecat cumva în vacanță. Căci, știi, am fost mutat la București și sîntem mai mult sau mai puțin vecini. Eu mi-am găsit un mic apartament pe strada Lucaci.

Mi-a lăsat numărul casei și mi-a spus orele cînd îl pot găsi. Apoi mi-a strîns mîna și a plecat.

Ușor de închipuit nedumerirea mea în toată săptămîna aceea. Nu era medic prieten pe care să nu-l caut și căruia să nu-i povestesc cazul lui Cucoaneș. Cum era de așteptat, el însuși se dusese a doua zi la un specialist în tuberculoză osoasă, să-și facă examenele necesare. Tot ce-a putut afla a fost că, deocamdată, nu e vorba de tuberculoză osoasă, ci de un fenomen, cum se exprimase doctorul, macranthropic[1], cunoscut, se înțelege, în analele medicinei, dar de data aceasta cu un ritm cu totul neobișnuit. Într-adevăr neobișnuit căci, vizitîndu-l pe Cucoaneș a treia zi, înainte de cină, oră cînd îmi spusese că-l găsesc negreșit acasă, m-am speriat intrînd în odaie; prietenul meu mă întrecea acum cu cel puțin cincisprezece centimetri. Și crescuse cu totul proporționat; devenise cum se spune, un bărbat înalt și bine făcut.

Hainele i se potriveau atît de prost încît, de rușine, Cucoaneș își scosese vestonul și îmbrăcase un halat de baie, căruia îi descususe și lungise mînecile. Și zadarnic își lăsase pantalonii să-i atîrne; abia îi ajungeau pînă deasupra gleznei, iar cînd se așeza pe scaun, i se ridicau simțitor, dîndu-i un aer mizer, de om sărman în hainele altuia.

— Ei, ce vești?! întrebai cu jumătate de glas, ca să rup tăcerea care se prelungea în neștire. Ce spune doctorul?

— Macranthropie! răspunse cu o stranie liniște Cucoaneș.

— Splendid! exclamai. Asta înseamnă că ai să ajungi un „om mare”. Nici nu e așa de rău!

— Ai cam ales rău momentul dacă ai voit să faci o glumă, mă întrerupse Cucoaneș.

Apoi se ridică de pe scaun și începu să se plimbe. Văzîndu-mă că scot pachetul să-mi aprind o țigară, se apropie și îmi ceru și el una.

— Dar de cînd ai început să fumezi? întrebai ca să spun ceva.

— Uite acum… Poate că mi-o face bine.

Țigara aceea, în orice caz, nu i-a făcut bine și a zvîrlit-o după cîteva fumuri, pe care nu știa cum să le înghită fără să se înece. Dar, puține minute în urmă, mi-a cerut o a doua țigară și pe aceasta a fumat-o pînă la carton cu neîndemînare, dar înverșunat.

— M-am măsurat înainte de a veni tu, începu deodată Cucoaneș cu o obosită nedumerire în glas. Uite aici, la ușa asta. Și, de azi-dimineață de la nouă, am crescut mai bine de un centimetru. Înțelegi ce-nseamnă asta?! Cresc văzînd cu ochii!

— Poate mănînci prea mult, încercai eu o timidă consolare. Sau poate mănînci feluri care îți sînt interzise. Probabil că trebuie să eviți calciul.

— Și calciul, și fierul, și vitamina B, și cam toate celelalte vitamine, toate îmi sînt interzise, izbucni Cucoaneș. N-am mîncat nimic de aseară, în afară de o felie de pîine uscată și un ceai cu puțin zahăr. Ca să nu-mi mai bat capul cu regimul, am suprimat toate felurile. Le-am suprimat pur și simplu.

— Ei și?! îl întrebai, văzîndu-l că tace deodată.

— Mor de foame! Îmi vine amețeală de foame, dar de crescut, cresc înainte, cresc mereu, crește-mi-ar numele de nu s-ar mai auzi!

Începeam să