— Am să mai trec să te văd, îi spusei întinzîndu-i mîna.

Am venit de atunci în fiecare seară. În fața casei lui începuseră să se adune, încă de a treia zi, grupuri de curioși, căci se aflase de strania lui boală și aproape nimeni nu voia să creadă decît văzînd cu proprii lui ochi. Cum prietenul meu nu mai ieșea din casă, curioșii se mulțumeau cu veștile șoptite de vecini. Singurele informații le putea da bucătăreasa, dar fiecare le amplifica după măsura imaginației lui.

— Ei, cum stăm? îl întrebai, două seri în urmă, intrînd în camera de dormit a lui Cucoaneș.

— Azi-dimineață, doi metri și doi; la prînz, doi și cinci; astă-seară, doi și opt!

— Imposibil! exclamai.

— Nimic nu-i imposibil în natură, rosti Cucoaneș cu o falsă cordialitate. Pentru mama-natură, nimic nu-i imposibil! Ia privește!

Și sărind brusc din pat, își întinse cît putu brațele în fața mea răsturnînd capul pe spate, ca și cum ar fi vrut să imite o monstruoasă paiață. Mi-am ascuns cum am putut surpriza. Cucoaneș părea parcă mai mare chiar decît cei 2 metri și opt centimetri pe care mi-i anunțase.

— Este, cum se spune, un caz unic nu numai în analele medicinei, adăugă el pe același ton debil sardonic, ci unic chiar pentru capacitatea de înțelegere a științei moderne. Profesorul pretinde că posed o glandă dispărută în pleistocen, o glandă pe care mamiferele doar ar fi încercat-o și apoi, zice el, ar fi abandonat-o pentru că mai mult le încurca. Cred și eu că le încurca!

Avea în glas o mocnită disperare. Desfăcu un nou pachet cu țigări și se trînti în pat, încovrigîndu-se ca să poată încăpea întreg.

— M-au chemat toată ziua la facultate, m-au chemat la clinică să-mi facă o nouă radiografie, m-a chemat Profesorul chiar acum pe seară, la cabinetul lui, pentru un nou examen. Nu m-am dus. Ce sens ar mai avea? Nu mai mă pot ajuta cu nimic. Recunosc, îi interesează cazul meu, dar mi-e cu desăvîrșire indiferent ce-i interesează pe ei. Pentru progresul științei, mi-au spus. Mi-e perfect indiferent progresul sau regresul științei. Pe mine mă interesează un singur lucru: să mă vindec! Și văd că nu pot.

— De unde știi? îl întrerupsei. De-abia au început cercetările. Tu singur recunoșteai adineauri că e vorba de un caz unic în analele medicinei. Nu ți se poate găsi leacul de la o zi la alta.

— În ce mă privește, dacă nu l-au găsit pînă acum, ar putea să nici nu-l mai găsească. Pentru că tot nu mai sînt om în rîndul oamenilor, cu doi metri și opt centimetri. Asta acum un ceas. Leacul lor, dacă îl vor găsi și mi-l vor trimite mîine dimineață, m-ar opri la peste doi metri și cincisprezece. Nu mai mă interesează. Nu mai mă interesează, dacă nu mă voi mai putea plimba niciodată alături de Lenora pe stradă!

Brusc începu să plîngă. Ținea încă țigara între buze cînd începuse să plîngă; la început doar cîteva lacrimi, apoi ochii îi clipiră sub șiroaie și fața i se umezi toată.

— Să stai aici în pat, să știi că acum o săptămînă ședeai tot aici, în același pat și că în săptămîna aceasta s-a întîmplat un lucru pe care nu-l înțelegi, pe care nu-l înțelege nimeni, care te scoate din rîndul oamenilor și îți interzice să te mai plimbi pe stradă cu femeia pe care o iubești; pur și simplu îți interzice să te plimbi pe stradă cu ea, să ieși cu ea în lume, pentru că nu vrei să o faci ridicolă. Nimic nu s-a schimbat, în aparență, nici un dezastru, nici o moarte și totuși acum sîntem despărțiți. Trebuie să ne despărțim, pur și simplu pentru că nu se poate altfel! E îngrozitor!

Simțeam că orice consolare ar fi fost de prisos și tăcui, privind în pămînt. Dar deodată, ca și cum i-ar fi fost rușine de slăbiciunea lui, Cucoaneș izbucni în rîs și-și trosni degetele. Mi se părea că rîsul lui e cu totul schimbat, începînd să nu mai semene a rîs omenesc, căpătase o rezonanță ciudată, de copac care trosnește, de pădure îndoită de vînt. Continuai să tac, prins de presimțiri funeste.

— Dar cea mai amuzantă e povestea cu gazetarii, rosti Cucoaneș cu un zîmbet. Întîi m-am supărat pe Profesor, pentru că de la el s-au aflat toate, dar acum mi-a trecut supărarea. Fiecare își face meseria, așa cum l-a lăsat Dumnezeu. În fond reporterul e om și el și trebuie să trăiască, așa cum trăim și noi, inginerii. Dar e amuzant cum au pătruns aici, la mine, ca să mă măsoare.

De fapt, întîmplarea nu era chiar atît de hazlie pe cît se silea Cucoaneș să o judece. Aflîndu-se de macranthropia lui extraordinară, gazetarii îl așteptau la clinică și la facultate ca să-l fotografieze, dar medicii îl ascundeau întotdeauna, pe cît puteau. Pînă ce doi dintre reporteri au izbutit să pătrundă în apartamentul lui, dîndu-se drept asistenții Profesorului, veniți cu rezultatele ultimei radiografii, și l-au fotografiat. Evident, Cucoaneș a avut destul timp ca să le spargă aparatele și să-i prăvălească pe scări în jos.

— Îmi pare rău acum, că și ei, săracii, sînt oameni nevoiași și le-am luat pîinea de la gură. Dar am să-i despăgubesc. Am să le trimit banii la redacție. Tot nu mai am ce face cu ei acum.

Într-adevăr, după cîte îmi spunea, aproape că nu mai avea ce face cu banii. Nu mînca mai nimic și parcă și foamea începuse să-l lase. După o ceașcă de ceai se simțea sătul o zi întreagă, iar haine zadarnic și-ar fi comandat, pentru că o săptămînă în urmă nu l-ar mai fi încăput. Se hotărîse să poarte un fel de halat enorm, pe care și-l potrivise cu ajutorul unui croitor din cartier, și care cel puțin îl acoperea. Nimeni nu avea voie să intre la el în cameră în afară de Lenora, de mine și de Profesor. Înțelesei, după agitația care-l cuprinsese cîteva minute în urmă, că logodnica lui trebuia să sosească și mă retrăsei.

În seara