următoare, grupul de curioși se mai rărise. Ploua cu găleata. Doar cîțiva reporteri, adăpostindu-se în fața gangului, se încăpățînau să aștepte. Îl găsii mai liniștit decît îl lăsasem, așezat de-a curmezișul patului și fumînd.

— Ei? întrebai eu. Cum te mai simți?

— Ce-ai spus? Vorbește mai tare! Parcă am început nici să nu mai aud bine.

— Întrebam cum te mai simți, repetai eu, apropiindu-mă și ridicînd glasul.

— Destul de bine. Doi metri douăzeci și trei. Dar asta a fost cam de multișor. Nu mai mă măsor!

Și, după o scurtă pauză, adăugă încet:

— S-a sfîrșit cu mine, mă, băiatule!

Vorbea cu destulă liniște, dar parcă împăcarea asta îl durea și mai profund.

Figura începuse să i se schimbe. Nu puteam preciza ce s-a schimbat pentru că proporțiile se păstraseră întocmai, dar începea să nu mai fie el însuși. Observai asta privindu-i lung capul și aveam impresia că-l văd printr-o lupă; era întocmai așa cum îl cunoșteam de ani de zile și totuși nu mai era el.

— Ai zis ceva? întrebă brusc. Te-am rugat să vorbești mai tare. Parcă aud din ce în ce mai prost.

— Te întrebam ce mai spune doctorul.

Prietenul meu mă privi cu mirare, apoi izbucni într-un rîs amar:

— Spune că ar trebui să intru la el în clinică.

— Poate că e o idee bună, adăugai fără convingere, să stai necontenit sub controlul lor.

— Vorbește dragă mai tare! izbucni enervat.

Repetai, aproape strigînd, fiecare cuvînt.

— Eu nu știu ce-i asta cu mine, rosti el îngîndurat. Nu înțeleg de ce te aud din ce în ce mai prost.

— Ar fi trebuit să-l întrebi pe Profesor, spusei apăsînd fiecare cuvînt. De cînd ți se pare că nu mai auzi?

— De azi-noapte. Și e curios, că aud totuși altceva, aud unele sunete foarte bine. Adică, nici nu știu dacă sînt sunete. În sfîrșit, aud alte lucruri.

— Ce fel de lucruri?

— Nu știu cum să-ți spun. E foarte greu de explicat. Am uneori impresia că mi-am pierdut mințile, dar așa e, aud lucruri stranii. Mi se pare că aud mereu bătutul de ceasornic, dar nu e exact un ceasornic. Parcă ar fi altceva, care bate regulat, ca un puls, și bate în toate locurile deodată. Uite, bunăoară, în scaunul acesta. Și totuși bate într-un puls cu totul altul decît bate biroul. Dar nu e puls, e altceva, nu știu cum să-ți spun.

— Asta e foarte interesant, îl întrerupsei eu. Anumite practici oculte…

— Te rog să nu-mi mai vorbești de nici o practică ocultă! izbucni el. Nu mă interesază. Este o imensă farsă toată povestea asta cu științele oculte. Pe mine mă interesează un singur lucru: să fiu ca înainte. Nu vreau să mă singularizez! Nu vreau să mi se întîmple mie lucruri extraordinare! Să se întîmple astea celor care le vor și le caută! Eu nu vreau să aud sunete ciudate, chiar dacă ele au pentru tine o importanță extraordinară. Nu vreau, pur și simplu nu vreau!

Așteptai să-i treacă mînia, privind gînditor în pămînt. Ce i-aș fi putut spune altceva? Singura consolare pe care i-aș fi putut-o dărui ar fi fost să-i spun că ceea ce i se întîmplă lui se aseamănă cu anumite rezultate ale tehnicilor meditative indiene dar, firește, toate acestea îi erau perfect indiferente. Nu avea nici o curiozitate să pătrundă în noua lume care se deschidea simțurilor lui straniu amplificate. Nu-l interesa să vadă lumea de la înălțimea macranthropiei lui și, în fundul sufletului, îi dădeam dreptate.

— Te rog să mă ierți, adăugă cîteva clipe mai tîrziu. Am fost nedrept. Tu voiai să mă ajuți. Știu că nu mă poți ajuta și știi și tu asta, dar ai încercat să mă consolezi. Îmi pare rău, mă… Mai ales că vreau să te rog să-mi faci un mare serviciu.

Se opri, neîndrăznind parcă să-și mărturisească gîndurile. Apoi se apropie de mine și mă întrebă:

— Tu mă auzi bine? Vreau să spun, normal? Eu am impresia că vorbesc destul de tare, dar poate mă înșel.

Adevărul era că vorbea mai puțin tare ca de obicei, dar suficient ca să-l înțeleg fără nici un efort.

— Am să te rog să-mi faci un mare serviciu, spuse iarăși, privindu-mă adînc în ochi. Dar am să te rog să nu mă refuzi, ci să faci întocmai cum îți voi spune eu. N-o să am timp să-ți explic de ce și cum. Îți dai și tu singur seama că… Dar în sfîrșit, n-are nici un sens să mă pierd în generalități. Am să te rog să ai grijă de Lenora. Vreau să spun…

Se opri cîteva clipe, privindu-mă cu o intensitate care mă amețea. Parcă ar fi încercat, pentru ultima oară, să-și pecetluiască buzele, să-și îngroape taina.

— …în sfîrșit, să ai grijă de ea!

Își trecu brusc mîna pe obraz și pe frunte.

— E curios, am impresia uneori că mi s-au schimbat și simțurile. Doamne ferește! Parcă aș începe să aiurez!

Se încruntă, trudindu-se parcă să înțeleagă zvonuri numai de el deslușite. Dar se scutură repede, trecîndu-și din nou mîna pe frunte, apăsîndu-și ochii.

— Asta voiam să te rog, reîncepu cu un alt glas, asta voiam să te rog în primul rînd: să mă ajuți să dispar. Nu, nu mă întrerupe! Ascultă-mă pînă la sfîrșit. Nu-ți cer să colaborezi la o sinucidere, pentru că dacă aș fi vrut să mă sinucid, mi-ar fi fost destul de simplu. Dar, fie că n-am încă destul curaj, fie dintr-o absurdă încăpățînare a mea, nu am de gînd să-mi pun capăt zilelor. În fond, am și eu măcar dreptul ăsta: să văd ce e în stare să-mi facă mama-natură, pînă unde e în stare să meargă. O să mai cresc și iar o să mai cresc, dar pînă cînd? Vreau să văd măcar asta: limita macranthropiei. Și de aceea, nu mă omor. Dar nici de trăit în orașul ăsta, printre oamenii ăștia, nu mai pot trăi. Vreau să dispar. Să mă ascund. Să scap de ziariști, de doctori, de specialiști, de vecini, de cunoscuți. Și m-am gîndit că pentru asta am să am nevoie de ajutorul tău. M-am