inutilă. N-am să-i înțeleg pe cei care obțin performanțe în sine, performanțe simbolice, pe cei care-și riscă viața pentru a ajunge într-unul din vîrfurile Himalayei, cu prețul unei suferințe inimaginabile. Pe primul care a săvîrșit un astfel de gest teribil îl înțeleg, a fost curajos. Dar ceilalți pentru ce mai urcă? Ce vor să verifice? În folosul cui? Am avut un coleg de facultate cu care eram prieten, singurul meu prieten dintre colegi. Acum șase luni mi-a scris o scrisoare care m-a cutremurat: se călugărise. Cînd am avut o zi liberă m-am dus și l-am căutat la mînăstirea respectivă, undeva, în munții Buzăului, o mînăstire mică foarte frumoasă și pitorească, înconjurată de multă verdeață și flori (îndeosebi mușcate), unde am de gînd să-mi petrec în fiecare an o parte din concediu. L-am găsit mulgînd vacile, împreună cu un alt călugăr. A trebuit să aștept pînă a terminat de rînit pe jos și a adus de mîncare vitelor, după care ne-am retras în chilia lui. „Ce-i cu tine, idiotule?” am strigat, furios, pur și simplu îmi venea să-l iau la palme. „Cum de-ai ajuns aici?” Mi-a surîs blînd, liniștit, cu chipul luminat de mulțumire. „Am ajuns unde trebuia, mă simt bine, fii fără grijă. Mi-am descoperit adevăratul drum și adevărata vocație. Altfel ce m-aș fi făcut?” „Nu înțeleg.” „Mi-am dat seama că eram un medic slab, adică milos și fricos, nu mă simțeam în stare să-i încurajez și să-i mint pe bolnavi, nu mă pricepeam să le dau speranțe, toți plecau de la mine dezamăgiți.” „Și cum ți-a venit ideea să te călugărești?” l-am întrebat. „Era singura mea cale de mîntuire” „N-am înțeles: ce vrei să mîntuiești?” „Sufletul. Sufletul meu nefericit și speriat.” „Speriat – de ce?” „De toate. Aveam nevoie de liniște și n-o puteam găsi decît aici.” Vreme de două ore i-am demonstrat că e un tip laș și egoist, a cărui existență pe lume nu se justifică absolut cu nimic. „La ce-mi folosește mie și restului lumii că tu mulgi vacile și te rogi de șase ori pe zi și că sufletul tău e împăcat că pe lumea cealaltă vei fi răsplătit?” „În primul rînd”, mi-a răspuns el, medicul călugărit, mîngîindu-și barba, „eu nu am venit pe lume ca să-ți fiu ție de folos sau lumii. Cel puțin nu mi s-a spus asta înainte de a mă fi născut, nu mi s-a pus această alternativă ca să pot alege. Fiecare om, odată apărut pe lume, are dreptul să-și caute fericirea, împlinirea sau tihna – cum vrei să-i spui – așa cum dorește și așa cum poate.” „E stupid, meschin și urît ceea ce gîndești tu, dragul meu coleg”, i-am zis, „și nu pot să mă abțin să nu te disprețuiesc pe tine și pe toți cei care aleg drumul tău. Înțeleg să te izolezi de restul lumii ca să gîndești un mare gînd sau să realizezi o operă de excepție. Dar să te retragi ca să te rogi pentru mîntuirea sufletului tău?!” „Nu numai al meu, ci al tuturor oamenilor!” „Fals. Tu ai venit aici ca să ai liniște, ca să bei lapte proaspăt și să respiri aer curat. Dacă voiai să scapi de propriul tău cuget neîmplinit și nemulțumit o puteai face dăruindu-te profesiei și, implicit, unui scop generos, ceea ce fac majoritatea covîrșitoare a oamenilor, în chip inconștient, firește, nimeni nu pleacă la servici dimineața (urcîndu-se într-un autobuz aglomerat pînă la sufocare) strigînd lozinci despre țelurile nobile ale muncii. Vrei să săvîrșești un gest de excepție? Fă-l. Dar nu în folosul tău exclusiv, pentru că nu mă interesează. Faptul că tu ești sătul nu-mi potolește mie foamea decît în cazul în care îți sînt mamă și te alăptez la sînul meu. De ce sînt atît de urîți dictatorii? Pentru egoismul lor atroce, pentru pofta lor nesățioasă de a fi adulați și divinizați, pentru grija exacerbată pe care o au față de ființa lor fizică. Nero își cheltuia jumătate din zi ca să-și ungă trupul cu alifii aduse din toată lumea, iar Papa Doc (și nu numai el) își dădea fecalele la analiză în fiecare dimineață pentru ca medicii dieteticieni să-i poată stabili meniul. Tu ce faci? Stai în genunchi toată ziua și te rogi s-ajungi în Rai. Bine, du-te în Rai! N-ai decît. Și dacă nu există?! Ce te faci?” „Vezi”, mi-a spus el, „în secolul nostru, oamenii, crezînd că sînt mai înțelepți, sînt obsedați să descifreze începuturile vieții și uită să se mai ocupe de sfîrșitul ei. Pentru asta am venit aici.” „Ai îmbătrînit, nenorocitule!” i-am zis. „Ești ca o babă care nu mai face altceva decît să-și pregătească lucrurile pentru înmormîntare. Nu te mai gîndi la moarte. Las-o pe ea să se gîndească la tine. Ocolește-o! Ignor-o!”

Fostul meu coleg de facultate, cu care dormisem la culesul porumbului, în Bărăgan, în același pat, a rămas neclintit. „Îmi pare rău”, mi-a spus el, „dar nu accept să fiu judecat de cineva care a suferit mai puțin decît mine.” „De unde știi tu cît au suferit ceilalți oameni? De unde știi tu cît sufăr eu acum?” „Suferința nu se poate cîntări, dar știu că a mea trecuse peste toate limitele, nu o mai puteam suporta.”

M-a condus pînă la gară, străbătînd o pădure splendidă și o poiană pe care se aflau niște sculptori care ciopleau blocuri de piatră roșcată (era o tabără). Ne-am oprit și i-am privit o jumătate de oră. Lucrau cu îndîrjire, lovind cu ciocanele în dălți într-un ritm grozav, poate și pentru că știau că sînt priviți cu admirație. „Ce părere ai despre artă?” l-am întrebat. „E o îndeletnicire ca oricare alta atîta vreme cît nu ai geniu.” Pe peron, după ce ne-am îmbrățișat, i-am zis: „După ce te plictisești de călugărie, vino la mine, o să lucrăm împreună. Dumnezeu nu există în mod sigur.” „Și dacă există?” m-a întrebat el, trist și îngîndurat. „Ce ne facem? Pe unde scoatem cămașa?”

De unde pornisem? Nu mai știu. Oricum, mi-e lene să recitesc scrisoarea. E printre puținele pe care le-am scris în viața mea,