– Ei bine, glăsui el, domnule Martin, eu n-am puterea de a decide în chestiuni atât de importante. Consiliul de administraţie va hotărî, nu un slujbaş mărunt ca mine. Iar asta durează.

– Cât de mult?

Nu pot spune cu exactitate. Voi face un raport asupra întâlnirii noastre, care va fi analizat la prima şedinţă lunară, iar după aceea se va înfiinţa, probabil, un colectiv de studiu… Poate să dureze destul de mult.

– Eu pot aştepta o perioadă rezonabilă, zise Andrew. Dar cât de mult înseamnă rezonabil rămâne la latitudinea mea. Ar fi bine să menţionaţi şi acest lucru.

Îi mulţumi lui Magdescu pentru timpul acordat şi anunţă că era gata de plecare. Se gândea, cu satisfacţie, că nici Paul nu s-ar fi descurcat mai bine.

ŞAPTESPREZECE

Probabil că Magdescu prezentase foarte clar lucrurile Consiliului de administraţie, şi acesta înţelesese importanţa mesajului.

După o perioadă cu adevărat rezonabilă, Andrew a fost înştiinţat că R.O.M.A. era de acord să colaboreze cu el. Compania urma să realizeze camera de combustie şi s-o instaleze în corpul de android pe cheltuiala ei; de asemenea, era pregătită să înceapă negocierile pentru o licenţă cuprinzând fabricarea şi desfacerea întregii game de organe artificiale pe care le avea în vedere Andrew.

Sub îndrumarea lui, prototipul convertorului metabolic a fost executat şi experimentat în mod amănunţit la o uzină nouă din nordul Californiei, mai întâi în carcase pentru roboţi, iar apoi în trupuri de android fabricate special, lipsite de creiere pozitronice şi funcţionând numai cu sisteme externe de întreţinere a vieţii.

Toată lumea a fost de acord că rezultatele erau impresionante. În cele din urmă, Andrew declară că era gata de operaţie. Eşti absolut sigur? îl întrebă Magdescu.

Micuţul şi energicul director părea foarte îngrijorat. În decursul derulării proiectului, între ei se înfiripase o prietenie stranie, dar adevărată, pentru care Andrew se simţea de-a dreptul recunoscător acum, când nu mai trăia nici un Charney. După moartea lui Paul, Andrew ajunsese la concluzia clară că avea nevoie de o legătură strânsă cu fiinţele omeneşti. Ştia acum că nu se putea simţi confortabil în singurătate absolută, deşi nu pricepea motivul.

Nimic din alcătuirea creierului unui robot nu implica nevoia tovărăşiei. Tot mai frecvent, lui Andrew i se părea că el era mai mult om decât robot, deşi înţelegea că persoana lui era ciudată şi indefinibilă, nici om nici maşină, ci îmbinând caracteristici ale ambelor.

– Da, încuviinţă. Sunt sigur că operaţia va decurge perfect.

– Nu mă refeream la ceea ce vom face noi, zise bărbatul, ci la tine.

– Doar nu te îndoieşti de funcţionarea camerei de combustie?

– Experimentările nu lasă nici o îndoială în privinţa asta.

– Atunci ce…?

– Andrew, ştii bine că m-am opus operaţiei din capul locului. Nu cred, însă, că ai înţeles exact motivele.

– Consideri că saltul tehnologic radical adus de protezele mele nu va putea fi asimilat de companie?

Nu! Nici vorbă! Nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva! Eu sunt în favoarea experimentului, fie numai şi pentru experienţa în sine! Nu crezi că doresc să văd un progres în blestematul ăsta de domeniu, după atâtea decenii de regres imbecil, spre roboţi mai simpli, iar acum total lipsiţi de creier? Nu, Andrew, tu eşti cel care mă îngrijorează.

– Dar camera de combustie…

– E absolut sigură! ridică exasperat braţele Magdescu. Toţi suntem de acord în această privinţă. Totuşi… fii atent, Andrew: te vom opera îţi deschidem trupul, scoatem pila atomică, instalăm un echipament nou şi revoluţionar, iar apoi reconectăm tot la reţeaua pozitronică. Dacă în timpul operaţiei se întâmplă ceva cu corpul tău? Există întotdeauna posibilitatea asta… redusă, de acord, dar reală. Ştii bine că nu mai eşti doar un creier pozitronic în interiorul unei carcase metalice. Acum, creierul tău e conectat la trupul de android într-un mod mult mai complex. Ştiu cum se va efectua operaţia: căile pozitronice vor fi cuplate la o reţea neurală simulată. Dacă trupul tău are probleme pe masa de operaţie? Dacă suferă o dereglare totală?

– Vrei să spui: dacă moare?

– Da, dacă trupul tău începe să moară?

Va exista un android de rezervă, pregătit pentru asemenea situaţii.

– Şi dacă nu putem efectua transferul la timp? Dacă vătămăm în mod ireversibil creierul tău pozitronic atunci când încercăm să-l decuplăm din milionul de conexiuni făcute pe timpul lui Smythe-Robertson. ca să-l instalăm în celălalt corp? Creierul pozitronic eşti chiar fu, Andrew! Nu poţi repara un creier, pozitronic sau de altă natură. Dacă este afectat, s-a terminat! Iar dacă vătămările depăşesc o anumită limită, vei fi mort.

– Acesta este motivul pentru care eziţi?

– Tu eşti singurul exemplar de acest fel. Nu mi-ar place să te pierd.

– Nici mie nu mi-ar place să mă pierd. Alvin. Totuşi, nu cred că se va întâmpla aşa ceva.

– Deci insişti să efectuăm operaţia?

– Da. Am deplină încredere în iscusinţa echipei R.O.M.A. Hotărârea a rămas definitivă; Magdescu n-a izbutit să-l convingă să renunţe şi Andrew a pornit iarăşi spre coasta răsăriteană, la centrul de cercetări al companiei, unde o clădire întreagă fusese reamenajată pentru a servi drept teatru de operaţii.

Înainte de plecare, însă, într-o după-amiază făcu o lungă plimbare de unul singur pe plajă, pe sub stâncile abrupte ale falezei şi pe lângă bălţile lăsate de flux, unde Domnişoara şi Micuţa Domnişoară obişnuiau să se joace, cu peste un secol în urmă. Rămase multă vreme, privind oceanul întunecat şi agitat, cupola vastă a cerului şi bulgării albi ai norilor din vest.

Soarele amurgea, azvârlind o cărare aurie peste ape. Cât de frumos era! într-adevăr, gândi Andrew, lumea era un loc minunat. Oceanul… cerul… apusul… o frunză strălucind cu roua dimineţii… totul… Totul!

Iar el era, probabil, unicul robot care putea, sau putuse, reacţiona astfel în faţa frumuseţilor din jur. În general, roboţii munceau şi atât. Aşa fuseseră construiţi. Aşa trebuiau să fie şi aşa se dorea să fie.

"Tu eşti singurul exemplar din acest fel", spusese Magdescu.

Era adevărat. Capacitatea lui de răspuns estetic depăşea cu mult domeniul emoţional al oricărui robot ce existase vreodată.

Pentru el, frumuseţea avea un înţeles. O aprecia atunci când o întâlnea; el însuşi crease frumuseţe.

Şi cât de trist avea să fie totul, dacă n-ar mai fi putut simţi nimic din toate acestea…

Apoi Andrew surâse înaintea propriilor