gânduri. Trist? Pentru cine? Dacă operaţia eşua, el n-avea să ştie niciodată. Lumea şi minunăţiile ei urmau să fie pierdute, dar ce mai conta? El însuşi ar fi încetat să funcţioneze, avariat pentru totdeauna. Ar fi murit, iar după aceea era lipsit de importanţă dacă nu mai putea percepe frumuseţile lumii. Asta însemna moartea: o încetare completă a funcţiilor, sfârşitul procesării oricăror date.

Desigur, existau şi riscuri. Trebuia, totuşi, să şi le asume, fiindcă altfel…

Altfel…

Pur şi simplu, trebuia s-o facă! Nu exista altfel. Nu putea continua aşa: mai mult sau mai puţin uman ca formă exterioară, dar incapabil să execute funcţiile biologice omeneşti fundamentale - respiraţia, mâncatul, digestia, excreţia…

O oră mai târziu, Andrew pornea către est. Pe aerodromul R.O.M.A. Îl aştepta însuşi Magdescu.

– Eşti pregătit? întrebă directorul.

– Complet.

– Ei bine, şi eu sunt.

O sală de operaţii mult mai bine echipată decât încăperea simplă în care căpătase trupul de android.

Sala uriaşă, tetraedrică, avea în partea de sus un set de lămpi dispuse în forma unei cruci, care luminau perfect tot interiorul. La jumătatea distanţei dintre plafon şi podea, dintr-un perete pornea o platformă ce împărţea încăperea în două. Deasupra ei se găsea o cupolă transparentă şi aseptică, în interiorul căreia urma să se desfăşoare operaţia. Sub platformă se afla aparatura chirurgicală necesară: un cub imens din metal mat, verzui, adăpostind un vălmăşag complex" de pompe, filtre, conducte de încălzire, rezervoare de substanţe chimice, umidificatoare şi alte echipamente. De cealaltă parte a sălii se ridica un perete cu maşinării suplimentare: o autoclavă, lasere chirurgicale, o mulţime de instrumente de măsură, aparatură video şi monitoare, permiţând asistenţilor din exteriorul cupolei să supravegheze operaţiunile.

– Ce zici? întrebă, mândru, Magdescu.

– Foarte impresionant. Mi se pare liniştitor şi, în acelaşi timp, mă simt extrem de măgulit.

– Ştii doar că nu vrem să te pierdem, Andrew. Eşti un… individ foarte important.

Andrew sesiză imediat ezitarea din glasul omului. Directorul fusese gata să spună om, dar se abţinuse în ultima clipă. Andrew surâse uşor, însă nu spuse nimic.

Operaţia a avut loc a doua zi dimineaţa şi a reprezentat un succes remarcabil. Nu fusese câtuşi de puţin nevoie de complexele dispozitive de siguranţă pregătite de R.O.M.A.

Urmând procedurile prevăzute chiar de Andrew, echipa de intervenţie lucră rapid şi precis, extrăgând pila atomică, instalând camera de combustie şi stabilind noile legături neurale - totul fără cea mai mică ezitare, ca într-un balet îndelung exersat.

La o jumătate de oră după terminarea operaţiei, Andrew stătea în capul oaselor, verificându-şi parametrii pozitronici şi explorând fluxul de date noi ce-i parveneau în creier, sub forma unui torent de mesaje, dinspre noul sistem metabolic.

Magdescu îl privea de lângă fereastră.

– Cum te simţi?

– Perfect. Ţi-am spus că nu vor fi probleme.

– Da, da…

– Ţi-am zis: am încredere absolută în echipa ta. Acum s-a terminat. Deţin capacitatea de a mânca.

– Să zicem. Oricum, poţi bea ulei de măsline.

– Tot a mânca înseamnă. Mi s-a spus că uleiul de măsline are un gust delicios.

– Atunci, bea cât pofteşti. În felul ăsta, ştii doar, îţi degresezi şi camera de combustie. O chestie cam neplăcută, aş zice eu, dar inevitabilă.

– Neplăcută, deocamdată, sublinie Andrew. Nu este însă imposibil să adaug o funcţie de autodegresare. Am deja nişte idei. Şi nu numai în privinţa asta…

– Alte idei? întrebă Magdescu. Ce anume?

– O modificare ce va permite ingerarea hranei solide.

– Hrana solidă conţine fracţiuni necombustibile… materii nedigerabile, ca să zic aşa, ce vor trebui evacuate.

– Ştiu.

– Va trebui, deci, să-ţi prevezi un anus.

– Sau echivalentul lui.

Echivalentul, da… Cu ce altceva mai doreşti să te echipezi, Andrew?

– Cu de toate.

– De toate?

– Da, Alvin.

Magdescu se trase de vârful barbişonului şi înălţă o sprânceană.

– Şi organe genitale?

– Nu văd nici un motiv să n-o fac. Eşti de altă părere?

Nu poţi. totuşi, să-ţi conferi capacitatea de reproducere. Pur şi simplu nu poţi, Andrew. Andrew surâse uşor.

– Din câte înţeleg, oamenii se folosesc de aparatul genital chiar şi atunci când n-au nici cel mai mic interes să se reproducă. Mai mult decât atât, îl folosesc în scopul reproducerii doar o dată sau de două ori de-a lungul vieţii. Asta în cel mai bun caz, iar în rest…

Mda, încuviinţă directorul, ştiu.

– Nu mă înţelege greşit. Nu afirm că intenţionez să întreţin relaţii sexuale cu cineva. Mă îndoiesc tare mult că se va întâmpla aşa ceva. Doresc, însă, să existe toate detaliile anatomice. Îmi privesc trupul ca o pânză pe care intenţionez să pictez…

Nu-şi termină vorbele.

Magdescu îl privi, aşteptând următoarele cuvinte. Când acestea nu veniră, completă el însuşi fraza, rostind ceea ce nu putuse spune în ziua dinaintea operaţiei.

– Un om?

– Un om, da. Poate…

– Mă dezamăgeşti. Andrew. Nu-i decât o ambiţie măruntă. Tu eşti superior omului din aproape toate punctele de vedere pe care mi le pot imagina. Corpul tău nu se îmbolnăveşte, se autoîntreţine. se autorepară, este practic invulnerabil şi, sub această formă, reprezintă un exemplu minunat al bioenergiei. Nu are nevoie de îmbunătăţiri. Cu toate acestea, tu vrei să introduc în el nişte alimente inutile, pe care vei fi nevoit să le elimini… doreşti să ai organe genitale, deşi nu eşti capabil de reproducere şi nu te interesează relaţiile sexuale… După aceea vei dori să-i conferi corpului un miros propriu şi carii dentare… Directorul clătină din cap dispreţuitor: Nu ştiu ce să-ţi spun… După cum mi se pare mie, din clipa când ai optat să devii organic ai început să decazi.

– Creierul meu n-a fost afectat.

– Nu, n-a fost. În privinţa asta sunt de acord. Nu există, însă, nici o garanţie că noile modificări la care te-ai referit nu vor implica nişte riscuri teribile, odată ce vor fi efectuate. De ce să rişti? Ai foarte puţin de câştigat şi totul de pierdut.

– Alvin, pur şi simplu tu nu poţi înţelege lucrurile din punctul meu de vedere.

– Nu, nu pot. Eu sunt o simplă făptură din carne şi oase, care nu consideră nimic minunat în transpiraţie, excreţie, boli de piele şi migrene. Vezi barba mea? O port fiindcă părul insistă să-mi crească pe faţă - inutil, enervant şi urât - un atavism din Dumnezeu-ştie-care fază primordială a evoluţiei umane. Prin urmare, am de ales între a-mi pierde vremea îndepărtându-l zilnic, ca să mă conformez actualei mode a societăţii, sau a-l lăsa să-mi crească măcar pe unele porţiuni ale feţei, astfel încât să scap