de beleaua depilării. Asta doreşti tu? Păr pe faţă? Tuleie? Intenţionezi să-ţi dedici ingeniozitatea tehnică fascinantei probleme de a găsi o modalitate prin care să pari neras la orele după-amiezii?

– Nu poţi înţelege, repetă Andrew.

– Ai mai spus asta. Eu înţeleg altceva: ai conceput o serie de proteze ce reprezintă o revoluţie tehnologică. Ele vor prelungi cu mult durata medie de viaţă a oamenilor, transformând existenţa a milioane de fiinţe, pentru care bătrâneţea însemna doar neputinţă şi semi-paralizie. Ştiu că eşti deja bogat, însă când invenţiile tale vor ieşi pe piaţă vei fi incredibil de bogat. Poate că mai mulţi bani nu înseamnă mare lucru pentru tine. dar vei căpăta şi altceva: glorie, faimă şi recunoştinţa unei lumi întregi. Pe scurt, o poziţie de invidiat. De ce nu te opreşti la ceea ce ai acum? De ce-ţi asumi riscurile astea nebuneşti, care te pot face să pierzi totul? De ce insişti să te joci cu propriul tău corp?

Andrew nu-i răspunse.

Nu lăsă, însă. nici ca vreuna din obiecţiile lui Alvin Magdescu să-l îndepărteze de la calea aleasă. Stabilind principiile fundamentale ale protezelor sale, el concepu o serie de aplicaţii noi, implicând practic toate organele corpului. Iar evenimentele se petrecură aproape aşa cum prevăzuse Magdescu: banii, recunoaşterea, gloria…

Nu apărură, în schimb, riscurile personale la care se referise directorul Cercetării. Îmbunătăţirile operate asupra lui Andrew în următorul deceniu n-au avut nici un efect negativ, pe măsură ce-i apropiau tot mai mult trupul de android de corpul uman în privinţa sistemelor operaţionale.

Firma "Feingold and Charney" îl ajutase să redacteze şi să negocieze acordul de licenţă, conform căruia toate protezele brevetate de "Laboratoarele Andrew Martin" urmau să fie produse şi vândute de Compania "Roboţii şi Oamenii Mecanici Americani", în schimbul unor procentaje din vânzări.

Invenţiile lui Andrew erau excelente, iar contractul fusese extrem de favorabil. R.O.M.A. uită, sau cel puţin ignoră, necazurile ori resentimentele cauzate, de-a lungul anilor, de simpla existenţă a lui Andrew. Vrând-nevrând, trebuiau să-l trateze cu respect. Acum, el şi compania erau parteneri.

R.O.M.A. înfiinţase un departament special care să fabrice dispozitivele lui Andrew, cu secţii de producţie pe câteva continente şi pe orbită. Experţi în marketing au fost aduşi să elaboreze planuri de distribuţie a noilor produse pe tot Pământul şi în aşezările spaţiale. Chirurgi - atât oameni, cât şi roboţi - urmară cursuri de instruire în fabricile de proteze R.O.M.A., pentru a putea să execute complicatele proceduri de transplant.

Cererile pentru protezele lui Andrew depăşeau orice închipuire. Drepturile de inventator erau impresionante din capul locului, iar peste câţiva ani deveniră copleşitoare.

Acum, Andrew deţinea întreaga proprietate Martin-Charney, precum şi o mare parte a terenurilor din jurul acesteia: o zonă minunată de faleză stâncoasă, ce se întindea pe aproape zece kilometri în lungul ţărmului. Locuia în reşedinţa cea mare a Domnului, dar păstrase vechea lui căsuţă, ca o amintire sentimentală a primelor sale zile de independenţă, după ce obţinuse statutul de robot liber.

Ceva mai departe de casă construise impozantul complex de cercetări "Laboratoarele Andrew Martin". Iniţial avusese probleme cu edilii locali, întrucât regiunea aceea era rezidenţială, iar centrul de cercetări pe care-l plănuise avea dimensiunile unui mic campus universitar. La asta se mai adăugau, poate, şi unele reminiscenţe ale sentimentelor anti-robotice.

Însă când solicitarea lui ajunse în faţa tribunalului, pentru obţinerea aprobării, avocatul lui Andrew spuse doar atât:

– Andrew Martin a oferit lumii rinichiul artificial, plămânul artificial, inima artificială şi pancreasul artificial. În schimb, el nu cere decât dreptul de a-şi continua cercetările netulburat, pe proprietatea unde locuieşte şi lucrează de peste o sută de ani. Cine dintre noi ar putea refuza o rugăminte minoră din partea unui asemenea binefăcător al omenirii?

În urma dezbaterilor, cererea respectivă fusese aprobată şi clădirile "Laboratoarelor Andrew Martin" începură să se ridice printre chiparoşii şi pinii falnici ai fostei păduri de pe proprietatea Gerald Martin.

Anual sau la doi ani o dată, Andrew revenea în strălucitoarea sală de operaţii din R.O.M.A., pentru a-i fi instalate proteze concepute de el însuşi. Unele modificări erau banale - de pildă, unghiile de la mâini şi picioare, perfect asemănătoare celor omeneşti - dar altele erau importante: noul sistem vizual, care, deşi dezvoltat pe cale sintetică, reproducea absolut toate detaliile ochilor umani.

– Să nu dai vina pe noi dacă o să rămâi orb după operaţia asta, îi spusese Magdescu. morocănos.

– Nu priveşti situaţia în mod raţional, replicase Andrew. În cel mai rău caz, voi fi silit să revin la celulele fotooptice. Nu există absolut nici un risc să-mi pierd definitiv vederea.

– Mă rog…, strânse din umeri directorul.

Bineînţeles, Andrew avea dreptate: nimeni nu se mai găsea în pericol de a rămâne orb pe viaţă. Existau, însă, diverse calităţi de ochi artificiali, iar celulele fotooptice care echipaseră iniţial trupul de android fuseseră înlocuite cu noii ochi organosintetici creaţi în "Laboratoarele Andrew Martin". Faptul că de peste o generaţie sute de mii de persoane se mulţumeau cu celulele fotooptice nu reprezenta un argument pentru Andrew. El le considera artificiale, ne-umane. Îşi dorise dintotdeauna ochi adevăraţi, iar acum îi avea.

După un timp, Magdescu renunţase să mai protesteze. Ajunsese să înţeleagă că Andrew era decis să facă tot ceea ce dorea şi n-avea rost să obiecteze asupra intenţiilor lui de a-şi implanta alte proteze. În plus, directorul începuse să îmbătrânească şi pierduse mult din energia şi entuziasmul ce-l caracterizau atunci când îl cunoscuse Andrew.

El însuşi suferise câteva operaţii importante şi acum avea ficat şi rinichi artificiali. Se apropia de vârsta pensionării.

După care, gândi Andrew, va mai trăi încă zece-douăzeci de ani. Un alt prieten ce urma să dispară, măturat de fluviul nemilos al timpului.

Bineînţeles, Andrew nu dovedea nici un semn de îmbătrânire. O vreme, lucrul acesta îl tulburase într-atât de mult, încât se gândise să-şi adauge nişte riduri - de pildă, la colţurile ochilor - şi să-şi încărunţească părul. După ce reflectase în mod serios asupra problemei, hotărâse că aşa ceva n-ar fi fost decât o dovadă de preţiozitate. Nu aşa ceva urmărea el prin permanentele sale modificări; acestea reprezentau o continuă strădanie de a se delimita de originea robotică, apropiindu-se de forma fizică a unei fiinţe omeneşti. Recunoştea deschis acest lucru.

Totuşi, era lipsit de sens să devină