mai om decât oamenii înşişi. I se păru inutil şi absurd să-şi supună trupul tot mai asemănător celui omenesc, dar în continuare nemuritor, de android unor semne exterioare de îmbătrânire.

Decizia lui nu avea nimic de-a face cu vanitatea, ci doar cu logica. Era conştient că, dintotdeauna, oamenii încercaseră să facă tot ce le stătea în putinţă ca să ascundă efectele vârstei. Andrew înţelegea că ar fi fost de-a dreptul ridicol ca, ocolit de îmbătrânire prin însăşi natura lui de android, să se abată în mod deliberat din cale. aplicându-şi false dovezi externe de bătrâneţe.

De aceea, rămase cu înfăţişare de-a pururi tânără. Desigur, nu se putea vorbi de o diminuare a puterilor sale fizice; un program de întreţinere se ocupa de acest lucru. Anii treceau, însă, parcă tot mai repede; Andrew se apropia de a o sută cincizecea aniversare a construcţiei sale.

Acum nu era doar incredibil de bogat, ci şi încununat de onorurile pe care le prevăzuse Alvin Magdescu. Mai multe societăţi ştiinţifice se grăbiseră să-l numească membru de onoare şi să-i confere diplome - mai ales. o societate devotată noii ştiinţe întemeiate de el, căreia îi spusese "robobiologie". dar care căpătase numele de "protezologie". Fusese declarat preşedinte onorific pe viaţă. Universităţile se întreceau între ele pentru a-i acorda diplome de merit. O încăpere întreagă - cea de la etaj. care, cu cinci generaţii în urmă, adăpostise atelierul lui de sculptură - era acum ticsită de nenumărate diplome, medalii, premii, dedicaţii şi alte obiecte certificând statutul lui Andrew de binefăcător al omenirii.

Dorinţa de a recunoaşte acest rol al său devenise atât de universală, încât avea nevoie de un secretar permanent pentru a răspunde invitaţiilor de participare la diferite banchete oficiale, ori de a accepta premii şi funcţii. El însuşi lua parte rareori la asemenea ceremonii: le refuza. Întotdeauna politicos, explicând că programul său de cercetări nu-i permitea să călătorească prea des în realitate, cele mai multe festivităţi de acest gen ajunseseră să-l irite şi să-l plictisească.

Prima diplomă onorifică din partea unei universităţi de renume îi provocase un fior de încântare. Până atunci nici un robot nu mai fusese astfel preţuit.

Dar a cincizecea? Sau a o suta? Deveniseră deja lipsite de sens. Îi puneau în evidenţă mai degrabă pe cei care le acordau, decât pe el Andrew îşi demonstrase de mult inteligenţa şi creativitatea, iar acum nu dorea altceva decât să-şi vadă liniştit de muncă, fără a fi nevoit să facă lungi călătorii şi să asculte discursuri ţinute în cinstea lui. Era saturat de onoruri.

Ştia că plictiseala şi iritarea constituiau trăsături profund umane şi i se părea că începuse să le simtă de abia în ultimii douăzeci-treizeci de ani. Anterior - pe cât îşi reamintea - nu fusese afectat de asemenea sentimente, deşi, din capul locului, dovedise o anumită nerăbdare non-robotică, pe care preferase s-o ignore mult timp. Bănuia că această nouă iritabilitate reprezintă un efect secundar al numeroaselor operaţii la care fusese supus. Nu era, totuşi, ceva neliniştitor - cel puţin deocamdată.

Când se apropie a o sută cincizecea aniversare, iar cei din R.O.M.A. Îl anunţară că doreau să organizeze un dineu oficial pentru celebrarea evenimentului, Andrew îşi instrui secretarul să refuze invitaţia.

– Spune-le că mă simt profund mişcat etcetera etcetera - lucrurile care se obişnuiesc. Însă acum sunt foarte ocupat cu un proiect extrem de complex etcetera etcetera şi, de fapt, n-aş fi dorit să se facă prea mare zarvă în legătură cu aniversarea. Oricum, le mulţumesc foarte mult, înţeleg semnificaţia gestului şi aşa mai departe.

De obicei, un răspuns astfel redactat era suficient pentru a-l scuza. Nu însă şi de data aceasta. Alvin Magdescu îl sună şi-i spuse:

– Andrew, nu poţi face una ca asta.

– Ce anume?

– Să refuzi invitaţia la dineul R.O.M.A.

– Dar nu vreau, Alvin!

– Îmi dau seama. Totuşi trebuie să participi. Din când în când este necesar să ieşi din laboratorul tău şi să nu faci nimic, lăsând un grup de oameni să te plictisească de moarte spunându-ţi cât de remarcabil eşti.

– Mulţumesc, dar în ultimii zece-douăzeci de ani m-am cam săturat de rolul ăsta.

– Niciodată nu-i îndeajuns. Doar nu vrei să mă jigneşti pe mine, nu-i aşa?

– Pe tine? Ce legătură ai tu cu asta? De ce te-ar privi pe tine?

Magdescu avea acum nouăzeci şi patru de ani şi se pensionase cu şase ani în urmă.

– Păi, rosti el cu amărăciune, eu am propus totul. Ca o modalitate de a-mi demonstra afecţiunea faţă de tine, morman de piese umblător ce eşti… de a-mi exprima mulţumirile pentru fantasticele proteze Andrew Martin, care m-au transformat pe mine în acelaşi gen de morman de piese umblător şi mi-au permis să trăiesc până acum. Eu urma să fiu maestrul de ceremonii, principalul vorbitor. Dar nu… Andrew nu poate fi deranjat şi asta o să mă facă să cad de prost. Cea mai minunată creaţie R.O.M.A. din toate timpurile nu-şi poate permite o seară liberă ca să accepte nişte omagii şi să ofere unui vechi prieten o mică satisfacţie, o mică plăcere, Andrew.

Bătrânul tăcu. Chipul său, ridat şi cu barbişon cărunt, privea grav de pe ecran.

– Păi, atunci…, făcu Andrew, stânjenit.

În felul acesta, acceptase să ia parte la dineul omagial.

Un glisor de lux al R.O.M.A. Îl luă de acasă şi-l duse la sediul companiei. La banchet, care se ţinea în sala cea mare de festivităţi, participau aproape trei sute de invitaţi, toţi purtând costumele străvechi şi incomode ce continuau să fie considerate drept ţinuta oficială cuvenită în asemenea ocazii importante.

Într-adevăr, era o ocazie importantă. Asistau şase membri ai Legislatura Regionale, un judecător al Tribunalului Mondial, cinci-şase laureaţi ai premiului Nobel şi, desigur, mai mulţi Robertson-i, Smythe-i şi Smythe-Robertson-i, alături de feluriţi alţi demnitari şi celebrităţi din toată lumea.

– Ai venit, totuşi, îl întâmpinase Magdescu. Să fiu sincer, m-am îndoit până în ultima clipă.

Andrew rămăsese surprins de aspectul fostului director, care părea gârbovit, micuţ, fragil şi obosit. Cu toate acestea, ochii continuau să-i scânteieze energic, ca în tinereţe.

– Ştii bine că n-aş fi putut sta deoparte, îi răspunsese el.

– Mă bucur. Arăţi excelent.

– Şi tu, Alvin.

– Devii tot mai uman, aşa-i? zâmbise trist Magdescu. Ai învăţat să fii făţarnic, ca noi. Şi cu câtă uşurinţă ai spus-o! Nici măcar