– Nu există nici o lege care să oprească un robot să spună un neadevăr unei fiinţe umane. Desigur, cu excepţia cazului când neadevărul ar pricinui vreun rău. Însă, realmente, mi se pare că arăţi bine, Alvin.

– Pentru unul de vârsta mea, vrei să spui…

– Da, probabil că aşa ar fi trebuit să spun, dacă insişti să fiu atât de precis.

Ca întotdeauna în astfel de ocazii, discursurile au fost bombastice şi pompoase, exprimând admiraţia şi mândria faţă de realizările lui Andrew. Oratorii se succedau şi absolut toţi i se păreau plicticoşi lui Andrew, chiar şi aceia care, de fapt, izbuteau să fie amuzanţi şi plăcuţi. Stilurile lor retorice puteau varia, însă conţinutul era invariabil acelaşi, pe care îl auzise de mult prea multe ori cu alte prilejuri.

De asemenea, în toate alocuţiunile exista un subtext nerostit, ce nu înceta să-l tulbure: aluzia că el reuşise lucruri neaşteptate pentru un robot, miracolul ca o simplă construcţie mecanică, de felul lui Andrew, să fie capabilă de a gândi atât de creativ şi de a-şi transpune gândurile în realizări extraordinare. Poate că era adevărat, însă constituia un adevăr dureros pentru Andrew, un adevăr de care nu putea scăpa.

Magdescu vorbise ultimul.

Fusese o seară lungă şi bătrânul arăta palid şi obosit, când se sculă. Andrew, care stătea chiar lângă el, îi observă efortul vizibil de a se concentra, ridicând fruntea, îndreptând umerii şi trăgând aer adânc în plămâni - protezele concepute de "Laboratoarele Andrew Martin."

– Prieteni, începu el, nu vreau să vă irosesc timpul, repetând spusele antevorbitorilor mei. Ştim cu toţii ce a făcut Andrew Martin pentru omenire. Mulţi dintre noi au beneficiat în mod direct de invenţiile lui - chiar aici, zeci dintre noi, inclusiv eu, poartă proteze concepute de el. De aceea, doresc să vă spun doar că am avut marele privilegiu de a lucra alături de Andrew Martin în perioada de pionierat a protezologiei - şi eu însumi am jucat un rol mărunt în apariţia mecanismelor ce sunt esenţiale, azi, pentru viaţa noastră. În plus, vreau să vă mărturisesc că, fără Andrew Martin, eu n-aş fi fost aici în seara aceasta. Dacă n-ar fi existat el şi realizările lui uluitoare, aş fi murit acum cincisprezece-douăzeci de ani…, ca, de altfel, mulţi din cei prezenţi.

De aceea, prieteni, vă propun un toast. Ridicaţi paharele cu mine şi sorbiţi din acest vin minunat, în onoarea remarcabilului individ care a dus la asemenea schimbări importante în medicină şi care astăzi a atins o vârstă impunătoare şi rotundă - pentru Andrew Martin, Robotul de Un Secol şi Jumătate!

OPTSPREZECE

Protezologia a fost cea care l-a determinat pe Andrew să părăsească Pământul. În trecut nu simţise deloc nevoia de a călători în spaţiu - de fapt, nici chiar pe planetă -, totuşi Pământul nu mai era centrul civilizaţiei umane. Evenimente noi şi notabile se petreceau în coloniile din spaţiu, mai cu seamă pe Lună, care ajunsese mai pământeană chiar decât planeta-mamă în toate privinţele, mai puţin în cea a atracţiei gravitaţionale. Oraşele subterane, care în secolul douăzeci şi unu erau simple adăposturi organizate în grote, deveniseră aşezări bogate, scăldate în lumină, cu numeroşi locuitori şi în continuă extindere.

Aidoma oamenilor de pretutindeni, cetăţenii Lunii avuseseră nevoie de proteze. Nimeni nu se mai mulţumea cu obişnuita vârstă medie de şaptezeci de ani, iar înlocuirea organelor care cedaseră devenise o procedură curentă.

Gravitaţia scăzută, deşi în anumite privinţe oferea unele avantaje, crea, însă, o mulţime de probleme pentru chirurgi. Aparatura ce trebuia să asigure un debit lin şi constant de sânge, hormoni, fluide digestive ori alte substanţe vitale nu funcţiona perfect aici, unde atracţia gravitaţională era de şase ori mai mică decât pe Pământ.

Mai apăreau şi alte probleme, legate de rezistenţa la rupere a materialelor, de durabilitatea lor sau de neaşteptate şi nedorite reacţii la adaptare.

De ani de zile protezologii lunari îl implorau pe Andrew să examineze în mod direct problemele de adaptare cu care erau confruntaţi. Departamentul de marketing al R.O.M.A. de pe Lună îl sfătuise în repetate rânduri să dea curs invitaţiei.

De vreo două ori se amintise chiar că, în conformitate cu acordul de licenţă, Andrew era obligat să se ducă, însă el primise sugestia - fusese formulată ca o sugestie, nu ca un ordin - cu un refuz atât de glacial, încât compania nu mai încercă a treia tentativă.

Cu toate acestea, solicitările continuau să vină din partea medicilor selenari. Andrew le respinse în mod repetat până când, brusc, se surprinse gândindu-se: "De ce să nu mă duc? De ce este atât de important să rămân tot timpul pe Pământ?"

În mod evident, aveau nevoie de el. Nimeni nu-i poruncea s-o facă - nimeni n-ar fi îndrăznit - totuşi el nu putea pierde din vedere faptul că fusese adus pe lume în scopul de a sluji omenirea şi nicăieri nu se preciza că sfera serviciilor sale se limita la Pământ. "Aşa să fie", îşi spuse şi, în mai puţin de o oră, transmise acceptul la cea mai recentă invitaţie din partea selenarilor.

Într-o zi rece şi ploioasă de toamnă, Andrew luă glisorul până la San Francisco, iar de acolo metroul îl duse la marele Spaţioport Vestic, în districtul Nevada. Până atunci nu mai călătorise niciodată cu metroul continental. În ultimii cincizeci de ani, maşini de forat acţionate de energie nucleară sfredeliseră o reţea de tunele prin straturile de stâncă profunde, iar acum trenuri de mare viteză goneau pe şine inerţiale silenţioase, oferind transport rapid şi simplu pe distanţe mari, în timp ce regiunile de la suprafaţă puteau reveni la starea naturală. Andrew avusese impresia că ajunsese în Nevada aproape imediat după ce trenul plecase din San Francisco.

De acolo, în sfârşit, în spaţiu - călătoria lunară…

În fiecare etapă a procedurii de îmbarcare fusese tratat cu grija acordată unui obiect din porţelan rar, delicat şi fragil. Oficialităţi importante din R.O.M.A. roiseră în jurul său, ajutându-l cu promptitudine în toate detaliile premergătoare zborului.

Fuseseră surprinşi cât de puţine bagaje îşi luase (doar o valijoară conţinând câteva schimburi de îmbrăcăminte şi nişte holocuburi pentru lecturat în timpul zborului), considerând că urma să rămână pe Selena cel puţin trei luni. Andrew strânsese