Era absolut adevărat, totuşi el nu întreprinsese, până atunci nici o călătorie cu durata mai mare de câteva zile.

Înainte de îmbarcare fusese necesar să urmeze o complicată procedură de decontaminare: practic, o dezinfecţie urmată de sterilizare.

– Ştiţi, se scuzase funcţionarul spaţioportului, în vreme ce Andrew parcurgea lunga listă de proceduri la care erau supuşi toţi pasagerii, cei de pe Lună au reguli extrem de stricte. Trăiesc atât de feriţi de microbii noştri tereştri, încât consideră că există riscul unor epidemii teribile, dacă se aduce de pe Pământ vreo bacterie…

Andrew apreciase că nu avea rost să-i explice că trupul său de android nu putea fi gazda unor microorganisme. Cu siguranţă, funcţionarul ştia că era robot - se menţiona chiar în documentele de călătorie, unde se consemna până şi seria de fabricaţie. Nu era necesară o inteligenţă deosebită ca să-ţi dai seama că roboţii, chiar şi androizii-roboţi, nu puteau fi purtători de microbi.

Individul, însă, era un simplu birocrat, care avea misiunea de a se asigura că toţi călătorii spre Lună executau procedura de decontaminare cuvenită, indiferent dacă ei înşişi erau incapabili de a fi contaminaţi.

Până acum, Andrew avusese destule experienţe cu astfel de oameni şi ştia că orice obiecţiuni erau zadarnice şi reprezentau o pierdere de timp. De aceea, răbdător şi tolerant, parcursese întreaga serie de operaţiuni inutile. Acestea nu-i puteau face nici un rău şi, acceptându-le, evita neplăcutele şi interminabilele discuţii pe care le-ar fi stârnit refuzul său. În plus, încerca un soi de satisfacţie perversă atunci când era tratat aidoma celor din jur.

În cele din urmă, suise la bordul navei.

Un steward venise să se asigure că era bine fixat în hamacul gravitaţional şi-i înmânase o broşură - în ultimele două zile căpătase alte trei identice - cuprinzând detalii despre ceea ce urma să simtă în decursul scurtei călătorii.

Pliantul fusese astfel redactat încât să-i liniştească pe pasageri. Preciza că în primele secunde de acceleraţie avea să se manifeste o uşoară apăsare, care nu era, însă, alarmantă. În momentul atingerii regimului de croazieră, mecanismele de control gravitaţional ale navei urmau să intre în funcţiune, aşa încât pasagerii să nu fie expuşi imponderabilităţii. (Cei care doreau s-o încerce erau invitaţi în salonul special din ultimul compartiment.) Pe parcursul drumului, gravitaţia simulată de la bordul navei urma să fie redusă permanent, însă imperceptibil, pentru ca, până la sosirea la destinaţie, pasagerii să fie obişnuiţi cu gravitaţia mult mai slabă din aşezările selenare.

Urmau apoi detalii referitoare la orele de masă şi de exerciţii fizice, precum şi multe alte informaţii menite să-i destindă şi pe cei mai agitaţi dintre călători.

Pentru Andrew, detaliile cu pricina erau irelevante. Trupul său de android fusese proiectat pentru a rezista unor acceleraţii gravitaţionale superioare celei terestre; nu el solicitase acest lucru, ci designerii consideraseră necesar să prevadă o serie de îmbunătăţiri faţă de corpul uman. De asemenea, nu-l interesau orarul meselor, meniurile oferite sau programele de exerciţii fizice. Adeseori Andrew găsise o plăcere evidentă în plimbările pe plajă ori prin pădurea ce-i înconjura domeniul, totuşi trupul lui nu avea nevoie regulat de gimnastică pentru a-şi menţine forma.

Astfel, pentru el călătoria se rezuma la o problemă de aşteptare. Anticipase foarte puţine dificultăţi de adaptare la zborul spaţial şi nu avu nici una. Nava decolase lin, ieşind rapid din atmosfera terestră, apoi pornise prin spaţiul negru şi pustiu, urmându-şi traiectoria spre Lună.

Genul acesta de voiaje depăşise de mult stadiul de noutate. Chiar şi pentru pasagerii aflaţi la primul drum, constituia un eveniment banal, aşa cum, de altfel, şi doreau să fie.

Singurul aspect care-l impresionase pe Andrew fusese priveliştea oferită de ecranul de observaţie al navei. Îi provoca fiori prin coloana sa vertebrală din ceramică, sângele îi pulsa mai rapid prin arterele din dacron, iar celulele de epidermă sintetică din vârfurile degetelor îl furnicau.

Văzut din spaţiu, Pământul apărea neînchipuit de frumos: un disc albastru perfect, pătat de masele albe ale norilor. În mod surprinzător, contururile continentelor nu erau foarte distincte. Andrew se aşteptase să fie trasate cu claritate, ca pe un glob geografic, dar în realitate păreau vagi; din spaţiu, frumuseţea planetei se datora minunatei învolburări a norilor pe fundalul oceanelor vaste.

Era straniu şi în acelaşi timp tulburător să poţi zări dintr-o dată întreaga faţă a lumii - nava se îndepărtase rapid, iar Pământul se micşorase suficient pentru a fi văzut în totalitate: un glob azuriu, rotitor, descrescând pe fundalul întunecat al spaţiului presărat cu stele.

Andrew simţise pornirea nestăvilită de a sculpta o plachetă care să surprindă ceva din imaginile acelea. Se gândise că putea reda contrastul între oceane şi formaţiunile de nori utilizând intarsii de esenţe lemnoase de variate tonuri. Zâmbise apoi, dându-şi seama că era pentru prima dată, după mulţi ani de zile, când se gândise la sculptură.

După aceea se ivise Luna, orbitor de albă, a cărei faţă ciuruită de cratere sporea treptat în dimensiuni. Splendoarea ei - de o altă natură - îl mişcase prin nuditate, simplitate şi nemişcarea permanentă, neafectată de existenţa unei atmosfere.

Nu toţi pasagerii împărtăşeau aceeaşi impresie.

– Ce urâtă e! exclamase o femeie aflată la primul drum spre Lună. Când o priveşti noaptea de pe Pământ, ţi se pare minunată şi romantică… iar acum, din apropiere, te apucă groaza văzând atâtea cratere, fisuri şi umbre. Plus atmosfera generală de moarte!

Andrew o ascultase, fără să-i accepte părerea.

Pentru el, semnele de pe discul Lunii reprezentau nişte inscripţii fascinante: înregistrarea neîncetată a timpului, un lung poem pentru a cărui creaţie fuseseră necesare miliarde de ani şi a cărui imensitate solicita admiraţia privitorilor. Pentru el, chipul alb al satelitului nu însemna moarte, ci puritate, o austeritate încântătoare, o măreţie splendidă şi indiferentă, aproape sacră.

"De fapt, ce ştiu eu despre frumuseţe?" se întrebase Andrew cu ironie. "Sau despre lucrurile ce pot fi sacre? La urma urmei, sunt doar un robot. Ceea ce eu consider drept percepţii spirituale sau estetice sunt simple accidente neintenţionate ale căilor pozitronice. Nu te poţi bizui pe ele şi poate că ar trebui considerate mai degrabă defecte de fabricaţie decât o trăsătură specială şi