Părăsise apoi ecranul de observaţie şi petrecuse aproape tot restul voiajului în hamac, aşteptând calm aselenizarea.

La spaţiosul Luna City îl aşteptau trei oficiali ai reprezentanţei R.O.M.A. selenare: doi bărbaţi şi o femeie.

După ce termină cu măruntele şi exasperantele formalităţi birocratice ale sosirii şi i se permise să coboare din navă, cei trei îi oferiră una din cele mai mari surprize ale îndelungatei sale existenţe.

Îi remarcase, întrucât fluturau din braţe, iar femeia purta o pancartă pe care scria cu litere strălucitoare:

BUN SOSIT ÎN LUNA CITY, ANDREW MARTIN!

Îl ului, însă, când bărbatul mai tânăr se apropie de el, întinse mâna şi, zâmbind cu căldură, i se adresă:

– Suntem de-a dreptul copleşiţi, că aţi acceptat invitaţia, domnule doctor Martin.

Doctor Martin? doctor Martin?

Singurele titluri primite de Andrew fuseseră onorifice, şi el n-ar fi avut cutezanţa să se autointituleze: "dr. Martin". De fapt, ar fi fost uimit dacă tânărul i s-ar fi adresat chiar numai cu "domnule Martin".

Pe Pământ, nimeni nu-i zisese "dr. Martin" ori "domnule Martin" sau altfel decât "Andrew", nici măcar o dată în cei peste o sută cincizeci de ani ai săi.

O asemenea formulare părea de neconceput. În ocaziile oficiale - când compăruse în faţa tribunalului sau când i se înmânase un premiu sau vreo diplomă - i se spunea "Andrew Martin". De multe ori, ca oaspete de onoare al unei conferinţe, îl numiseră pur şi simplu "Andrew", fără ca lui sau oricui altcuiva să i se pară ceva nefiresc. Cu toate că majoritatea oamenilor obişnuiau să se adreseze roboţilor cu poreclele derivate din iniţialele seriei lor, prea puţine erau cazurile când roboţii aveau două nume. Fusese dorinţa specială a Domnului să-l numească "Andrew Martin" - conferindu-i statutul de membru al familiei - şi patronimicul devenise permanent.

Totuşi, să i se spună "dr. Martin"… chiar "domnul Martin"…

– S-a întâmplat ceva, domnule? întrebă tânărul, întrucât Andrew încremenise în faţa lui.

– Nu, absolut nimic. Atât că… ăă…

– Ce anume, domnule?

Repetarea permanentă a apelativului nu-l ajuta cu nimic. Avea senzaţia unor şocuri electrice repetate.

– Este ceva în neregulă, domnule?

Cu toţii păreau îngrijoraţi acum, strângându-se nedumeriţi în jurul său.

– Ştiţi că sunt robot? îi întrebă Andrew.

– Păi… Se priviră tulburaţi; păreau extrem de stânjeniţi. Da, domnule. Sigur că ştim.

– Totuşi, îmi spuneţi "dr. Martin" şi "domnule"?

– Păi… da. Bineînţeles. Lucrările dumneavoastră, domnule… realizările extraordinare… o simplă dovadă de respect… La urma urmei, sunteţi Andrew Martin!

– Andrew Martin, robotul. Pe Pământ nu se obişnuieşte ca roboţii să fie numiţi "doctor" sau "domn". Nu sunt deprins cu aceste apelative. De fapt, nu mi s-a mai spus niciodată aşa. Pur şi simplu, nu se face.

– Vă jigneşte… domnule? întrebă femeia, pronunţând cu teamă ultimul cuvânt.

– Mai degrabă mă surprinde. Mă surprinde foarte mult. Pe Pământ…

– Ah, dar aici nu e Pământul, interveni bărbatul mai vârstnic. Societatea noastră este diferită. Trebuie să înţelegeţi asta, dr. Martin. Noi suntem mai neconformişti… mai puţin protocolari decât pământenii…

– Neconformişti? Şi, totuşi, îi spuneţi unui robot "doctor"? Mă aşteptam ca indivizii mai puţin protocolari să-i tutuiască pe necunoscuţi, dar voi mă întâmpinaţi cu onoruri oficiale, acordându-mi un titlu pe care de fapt nu l-am obţinut niciodată şi n-ar trebui…

Cei trei păreau mai destinşi acum.

– Cred că am înţeles, rosti femeia. Ei bine, domnule - sper să nu vă deranjeze că vă numesc aşa - noi, selenarii, folosim de obicei prenumele. Eu mă numesc Sandra, iar ei sunt David şi Carlos. Cu roboţii utilizăm de asemenea prenumele, aşa cum se procedează şi pe Pământ. Dar dumneavoastră constituiţi o excepţie. Sunteţi faimosul Andrew Martin, întemeietorul protezologiei, geniul creator care a făcut atât de multe pentru omenire. Chiar dacă între noi suntem neprotocolari, e pur şi simplu o chestiune de respect să…

– Ştiţi, ne vine greu să vă spunem pur şi simplu "Andrew", interveni Carlos. Chiar dacă sunteţi…

Amuţi.

– Un robot? termină Andrew fraza.

– Da, un robot, şopti Carlos, evitându-i privirea.

– În plus, zise David, nu semănaţi prea mult cu un robot. Ba chiar de loc. Desigur, noi ştim ce sunteţi, totuşi… adică… asta-i…

Se împurpură la faţă şi-şi feri şi el ochii.

Lucrurile se încurcaseră din nou. Indiferent ce ar fi spus, păreau că gafează permanent. Lui Andrew îi păru rău pentru ei, dar în acelaşi timp se simţea nemulţumit.

– Vă rog, spuse el, poate că nu semăn, dar sunt un robot de peste o sută cincizeci de ani şi nu mă şochează deloc să fiu considerat aşa. Iar acolo de unde vin, roboţilor li se foloseşte doar prenumele. Înţeleg că şi aici există acelaşi obicei… care mă exceptează pe mine. Dacă respectul faţă de marile mele realizări vă inhibă, apelez la nonconformismul despre care aţi amintit. Aceasta este o lume de frontieră - atunci să fim cu toţii egali. Dacă voi sunteţi Sandra, Carlos şi David, eu sunt Andrew. Aşa-i mai bine?

Acum, cei trei radiau.

– În cazul ăsta, Andrew…, rosti Carlos şi întinse iarăşi mâna. După aceea, lucrurile decurseră mult mai simplu. Unii oameni îi spuneau "Andrew", alţii "dr. Martin", iar o a treia categorie alternau aproape aleator între aceste apelative.

Andrew se obişnui cu situaţia. Constată că, într-adevăr, aici exista o civilizaţie mai aspră, dar închegată, cu mai puţine tabu-uri şi prejudecăţi sociale decât pe Pământ. Desigur, demarcaţia între oameni şi roboţi continua să fie distinctă, însă Andrew, datorită corpului de android şi carierei ştiinţifice de excepţie, ocupa o poziţie ambiguă undeva pe această graniţă; în societatea neprotocolară a Lunii se întâmpla adesea ca oamenii pentru care lucra să uite, chiar pe perioade îndelungate, că el era un robot.

În privinţa roboţilor lunari, aceştia păreau că nu-i identifică originea. În mod invariabil, îl tratau cu servialismul acordat oamenilor, îl numeau permanent "dr. Martin" şi căutau să-i fie de folos.

Părerile lui Andrew despre această situaţie erau mai degrabă confuze. Deşi le spusese să-l considere un robot şi să i se adreseze ca atare, el însuşi nu era pe deplin convins de adevărul afirmaţiilor sale.

Pe de o parte, faptul că i se spunea "dr." şi "domn", iar nu "Andrew", se datora excelentelor îmbunătăţiri ale trupului de android şi calităţii deosebite a creierului pozitronic. De mulţi ani intenţionase să se transforme în aşa fel încât să părăsească identitatea pur robotică, pentru una mai apropiată celei umane şi, în mod evident, reuşise…

Şi