Cât de stranii i se păreau termenii de respect din partea oamenilor! Mai exact, cât de mult îl stânjeneau… Treptat, se obişnuise, dar continua să nu se simtă în largul lui.

Aparent, oamenii aceştia nu puteau ţine minte obârşia lui robotică, însă el era robot, oricât i-ar fi plăcut să pretindă altceva. De aceea, încerca un vag sentiment de vină pentru că-l tratau ca pe un semen de-al lor.

Desigur, el însuşi le-o ceruse, o ştia prea bine. "Să fim cu toţii egali", le zisese Sandrei, lui Carlos şi lui David, iar ei fuseseră de acord.

După acel episod, însă, rare erau zilele când nu se simţea uluit de propria-i cutezanţă. Egali? Egali? Cum putuse îndrăzni măcar să sugereze aşa ceva? O formulase ca pe o instrucţiune directă - practic un ordin! O rostise cu nepăsare, degajat, aşa cum vorbeau oamenii între ei.

Ipocrizie, îşi spuse Andrew.

Aroganţă…

Iluzia grandorii…

Da! Da! Da! îşi putea cumpăra un trup cu aspect omenesc, îl putea echipa cu proteze care îndeplineau multe din funcţiile unui organism uman - chiar dacă lui funcţiile respective nu-i foloseau la nimic - îi putea privi pe oameni în ochi, vorbindu-le cu nepăsare ca unor egali, totuşi, nimic din toate acestea nu-l făcea egalul lor. Realitatea nu putea fi negată de Andrew.

În faţa legii, el era un robot şi avea să rămână un robot, indiferent prin câte modernizări ar fi trecut sau cât de ingenioase ar fi fost acestea. Nu era un cetăţean, nu avea drept de vot şi nu putea ocupa nici măcar cea mai măruntă funcţie publică. În ciuda tuturor eforturilor făcute de Charney-i de-a lungul anilor pentru a-i veni în ajutor, singurele sale privilegii civile rămâneau dreptul de a fi propriul său stăpân, dreptul de a se putea deplasa oriunde fără să fie umilit de oameni şi dreptul de a intra în afaceri ca acţionar al unei companii. Desigur, şi dreptul - dacă-i putea spune aşa - de a plăti impozite.

"Să fim cu toţii egali", spusese el, de parcă simpla afirmaţie putea transforma vorbele în fapte. Ce prostie! Ce tupeu!

Totuşi, starea respectivă îl încerca rareori şi-i trecea destul de repede. Exceptând asemenea momente sumbre de autodojană, Andrew aprecie şederea pe Lună, care reprezenta pentru el o perioadă fructuoasă din punct de vedere creator.

Luna era un loc emoţionant şi un stimulent intelectual. Civilizaţia Pământului era matură şi potolită, însă Luna constituia frontiera spaţială - cu toate energiile clocotitoare ce se dezlănţuie în mod inevitabil la orice frontieră.

În oraşele subterane, viaţa se desfăşura de-a dreptul frenetic - extinderea nu contenea o clipă şi era imposibil să nu simţi permanentele bubuituri ale sfredelitoarelor ce săpau zilnic alte încăperi, aşa încât în şase luni se putea începe construirea unei noi suburbii. Ritmul vieţii era susţinut, iar oamenii mult mai competitivi şi viguroşi decât pământenii. Aici, inovaţiile tehnice uluitoare constituiau evenimente normale şi frecvente, iar ideile radicale vehiculate la începutul unei săptămâni deveneau realitate până la sfârşitul săptămânii următoare.

Unul dintre protezologi îi explicase:

– Este o problemă genetică, Andrew. Toţi pământenii care au avut dor de ducă au plecat, iar noi ne aflăm aici la marginea civilizaţiei, inventându-ne drumul chiar în timp ce-l parcurgem. Aceia care au preferat să rămână pe Pământ perpetuează o rasă astfel educată încât să stagneze şi să rezolve problemele în modul cel mai confortabil cu putinţă. Eu cred că, de acum încolo, viitorul aparţine locuitorilor spaţiului cosmic. Pământul va deveni o simplă planetă mărginaşă.

– Chiar crezi asta? întrebase Andrew.

– Da.

Andrew se gândise ce urma să se întâmple cu el, care avea să trăiască decenii şi secole, dacă într-adevăr decadenţa şi declinul vor stăpâni Pământul. Răspunsul imediat fusese că pentru el era lipsit de importanţă dacă Pământul devenea un locşor călduţ şi retras, unde cuvântul "progres" reprezenta o obscenitate. De acum nu mai avea nevoie de progres, căci atinsese stadiul pe care şi-l dorise. Trupul său era practic omenesc în privinţa formei, deţinea o casă, avea munca lui, în care înregistrase succese de prestigiu; putea trăi aşa cum o făcuse mereu, indiferent ce s-ar fi întâmplat în jurul său.

Uneori, însă, visa la posibilitatea de a rămâne pe Lună sau chiar de a pătrunde mai adânc în spaţiu. Pe Pământ, era Andrew, robotul, silit să compară înaintea tribunalului şi să se lupte ori de câte ori dorea un drept sau un privilegiu ce simţea că i se cuvine datorită inteligenţei sale şi contribuţiilor aduse la dezvoltarea omenirii. Aici, în spaţiu, unde totul începea de la zero, părea mult mai probabil să-şi poată abandona identitatea de robot, amestecându-se printre oameni.

Varianta respectivă n-ar fi alarmat pe nimeni. Selenarii îl invitaseră din capul locului să păşească peste graniţa invizibilă dintre om şi robot, dacă asta îşi dorea.

Era ispititor.

Într-adevăr, extrem de ispititor.

Lunile se preschimbaseră în ani - chiar trei - şi Andrew rămase pe Selena, lucrând cu protezologii şi ajutându-i să facă adaptările necesare pentru ca organele artificiale produse de "Laboratoarele Andrew Martin" să poată funcţiona cu maximă eficienţă în condiţii de gravitaţie redusă.

Munca era interesantă, întrucât, chiar dacă pe el însuşi nu-l afecta gravitaţia selenară, deţinătorii de proteze pământene standard întâmpinau dificultăţi.

Andrew răspundea fiecărui neajuns printr-o modificare utilă şi astfel, una câte una, problemele au fost soluţionate.

Uneori, Andrew simţea că-i lipseşte reşedinţa californiană - nu atât casa în sine, cât mai ales ceţurile reci ale verii, giganticii sequoia, plaja sălbatică şi vuietul talazurilor. Pe de altă parte, avea senzaţia că adoptase o rezidenţă permanentă pe Lună.

Rămase şi al patrulea an, şi al cincilea.

Apoi, într-o bună zi, făcu o vizită într-una din cupolele de pe suprafaţa lunară şi văzu Pământul în toată splendoarea lui, sus pe cer - micuţ, de la această depărtare, dar clar şi strălucitor, o nestemată albastră scânteind în noapte.

"El e căminul meu", gândi deodată Andrew. Aceea era planeta-mamă… leagănul omenirii…

Simţi cum îl trăgea, cum îl chema acasă. La început fusese o senzaţie pe care n-o putuse înţelege. I se păruse cu totul iraţională.

După aceea dobândi şi înţelegerea. În principiu, munca lui pe Lună se încheiase. Însă pe Pământ nu terminase totul.

Săptămâna următoare, Andrew îşi rezervă un loc de întoarcere pe o navă care pleca la sfârşitul