Revenind pe Pământ, îl găsi intim, banal şi liniştit în comparaţie cu viaţa dinamică din aşezarea lunară. În cei cinci ani de absenţă nu părea să se fi schimbat ceva semnificativ. În timpul asolizării, planeta îi lăsă impresia unui imens parc patriarhal, presărat cu mici aşezări şi orăşele din civilizaţia descentralizată a celui de-al Treilea Mileniu.

Unul din primele lucruri făcute după întoarcere a fost să viziteze firma "Feingold and Charney".

Actualul director, Simon DeLong, se grăbi să-l întâmpine. Pe vremea lui Paul Charney, DeLong fusese un stagiar lipsit de experienţă, însă de atunci trecuse multă vreme şi se maturizase, devenind un conducător autoritar, a cărui ascensiune, lipsită de rivali, fusese inevitabilă. Era un bărbat lat în umeri, cu trăsături masive, cu părul negru şi des, ras pe mijlocul capului, conformându-se unei mode populare în ultimii ani.

Chipul lui exprima surpriza.

– Fusesem anunţaţi că revii, Andrew, rosti cu o infimă ezitare în glas, de parcă şi el, pentru o clipă, se gândise să-i spună "domnule Martin", dar nu te aşteptam mai devreme de săptămâna viitoare.

– Nu mai aveam răbdare, răspunse Andrew repezit, dornic să ajungă la subiect. Simon, pe Lună conduceam o echipă de douăzeci-treizeci de cercetători-oameni. Le dădeam dispoziţii şi nimeni nu-mi punea la îndoială autoritatea. Mulţi îmi spuneau "doctorul Martin" şi eram tratat ca un individ demn de tot respectul. Roboţii lunari mi se supuneau ca unui om. Practic, pe toată durata şederii mele acolo, am fost om.

O privire circumspectă apăru în ochii lui DeLong. Evident, habar nu avea unde intenţiona Andrew să ajungă şi manifesta prudenţa înnăscută a unui avocat care încă nu pricepe direcţia nouă şi neclară spre care se îndreaptă un client important.

– Probabil că a fost o senzaţie neobişnuită, spuse el sec.

– Neobişnuită, dar nu neplăcută. Câtuşi de puţin neplăcută.

– Da. Sunt convins. Extrem de interesant.

– Iar acum am revenit pe Pământ, vorbi tăios Andrew, şi sunt iarăşi robot. Nici măcar cetăţean de rangul doi - câtuşi de puţin cetăţean. Absolut nimic! Dacă pe Lună pot fi tratat ca un om, aici de ce nu sunt?

Fără să-şi modifice tonul precaut, liniştitor, DeLong replică:

– Dar eşti tratat ca un om, dragul meu Andrew! Ai o casă minunată şi conduci un celebru laborator de cercetări. Veniturile tale sunt enorme şi nimeni nu-ţi contestă dreptul asupra lor. Când vii aici, la firmă, însuşi directorul e la dispoziţia ta, după cum poţi vedea. De facto, ţi-ai obţinut de mult recunoaşterea ca fiinţă umană, pe Pământ şi pe Lună, atât din partea oamenilor, cât şi a roboţilor. Ce-ţi doreşti mai mult?

– Nu este suficient să fiu de facto o fiinţă umană. Vreau nu doar să fiu tratat astfel, ci să deţin statutul legal şi drepturile corespunzătoare. Doresc să devin o fiinţă omenească de jure.

– Aha, făcu DeLong, părând foarte tulburat. Aha. Înţeleg.

– Chiar înţelegi cu adevărat, Simon?

– Bineînţeles. Nu crezi că sunt la curent cu întreaga istorie a cazului Andrew Martin? Cu ani în urmă, Paul Charney a petrecut ore întregi alături de mine, arătându-mi dosarele tale… istorisindu-mi evoluţia ta pas cu pas, începând ca robot metalic serie… NDR, nu? - şi până la preluarea trupului de android. Bineînţeles am parcurs şi toate etapele de îmbunătăţire ale noului corp. După aceea, detaliile juridice: obţinerea libertăţii şi celelalte drepturi civile care au urmat. Andrew, aş fi un idiot dacă nu mi-aş fi dat seama că, din capul locului, ţelul tău a fost să te preschimbi într-o fiinţă omenească.

– Poate nu chiar din capul locului, Simon. Cred că o lungă perioadă m-am mulţumit să fiu un robot superior - a fost o vreme când mi-am refuzat recunoaşterea întregilor capacităţi ale creierului meu. Acum, însă, n-o mai refuz. Sunt egal cu orice fiinţă omenească, în orice privinţă doreşti, şi superior majorităţii oamenilor. Doresc întregul statut legal la care am dreptul.

– "Ai dreptul"?

– Exact.

DeLong îşi umezi buzele, se jucă nervos cu lobul unei urechi şi îşi strecură mâna peste dunga lată care îi fusese rasă prin mijlocul ţestei.

– Ai dreptul…, repetă el după câteva clipe. Asta-i cu totul altă problemă, Andrew. Trebuie să recunoaştem faptul de netăgăduit că oricât de mult ai aduce cu un om în privinţa inteligenţei, aptitudinilor, ba chiar şi a înfăţişării, tu pur şi simplu nu eşti o fiinţă umană.

– În ce fel nu sunt? întrebă Andrew. Am înfăţişarea unui om şi organe interne echivalente cu cele pe care le posedă un om protezat. Am capacitatea mintală a unui om - a unuia foarte inteligent. Am contribuit artistic, literar şi ştiinţific la dezvoltarea culturii umane, ca oricare om în viaţă. Ce mi se poate cere mai mult?

– Iartă-mă, Andrew, se înroşi la faţă DeLong, dar trebuie să-ţi amintesc că tu nu faci parte din zestrea genetică umană. Eşti cu totul în afara ei. Tu semeni cu un om, dar de fapt eşti altceva, ceva… artificial.

– Perfect adevărat, Simon. Ce spui, însă, despre oamenii din jurul nostru, care au corpurile pline de proteze? Proteze pe care, întâmplător, eu le-am conceput. Ei nu sunt tot artificiali, cel puţin parţial?

– În parte, da.

– Ei bine, eu sunt în parte uman. Ochii bărbatului scânteiară.

– Care parte, Andrew?

– Aici! arătă Andrew spre cap. Şi aici, adăugă el, ciocănindu-se cu degetul în piept. În minte şi în inimă. Poate că sunt artificial, străin şi neomenesc conform definiţiei tale strict genetice. Dar sunt om în toate modurile cu adevărat importante. Şi pot fi recunoscut ca atare, în mod legal. Pe vremuri, când pe Pământ existau o sută de ţări separate şi fiecare avea propriile ei norme complicate de acordare a cetăţeniei, era totuşi posibil pentru un francez să devină englez, ori pentru un japonez să devină brazilian, pur şi simplu urmând o serie de proceduri legale. Japonezul nu avea nici o genă braziliană, totuşi el ajungea brazilian, dacă legea îl recunoştea ca atare. Acelaşi lucru se poate face şi pentru mine. Pot deveni un om naturalizat, aşa cum, odată, oamenii erau naturalizaţi cetăţeni ai altor ţări.

– Ai analizat în amănunt problema, aşa-i?

– Da, aşa este.

– Foarte ingenios… Foarte, foarte ingenios! O fiinţă omenească naturalizată… Şi cum rămâne cu cele Trei Legi?

– Ce-i cu ele?

– Ele fac parte implicit din creierul tău pozitronic. Nu