duduiță subțirică, Johanssen a noastră). Al lui Lewis e plin cu apă. De fapt, acum e plin cu gheață care sublimează lent. Costumul ciopârțit și lipit de pe mine e al meu. Rămân cele ale lui Martinez, Vogel și Beck.

Pe al lui Martinez l-am lăsat lângă cușeta mea, în caz că aș fi avut nevoie rapid de un costum. Sigur, după decompresia rapidă, poate fi oriunde. Totuși, am un loc de unde să încep căutările.

Următoarea problemă: sunt la vreo 50 de metri de habitat. Nu e ușor să alergi în gravitație de 0,4 în timp ce porți un costum voluminos pentru operațiuni pe suprafață. În cel mai bun caz, pot să mă dau de-a dura cu doi metri pe secundă. Asta înseamnă 25 de secunde prețioase; aproape o optime din cele patru minute ale mele. Trebuie să reduc durata.

Dar cum?

TRANSCRIERE JURNAL AUDIO: ZIUA SOLARĂ 119 (8)

O să rostogolesc blestematul de sas.

Pe dinăuntru e practic o cabină telefonică. Am făcut niște experimente.

M-am gândit că dacă vreau să îl rostogolesc, trebuie să lovesc peretele cât de tare pot. Și trebuie să fiu în aer în timpul ăla. Nu pot să mă sprijin de un alt perete al sasului. Forțele s-ar anula și sasul nu s-ar urni din loc.

Mai întâi am încercat să mă lansez de pe un perete și să mă izbesc de celălalt. Sasul a alunecat doar un pic.

Apoi, am încercat să fac o super-flotare ca să ajung în aer (0,4 g, ura!) și să lovesc peretele cu ambele picioare. Din nou, abia dacă a alunecat.

A treia oară am nimerit-o. Șmecheria e să-mi înfig ambele tălpi în pământ, lângă perete, apoi să mă lansez către partea de sus a peretelui opus și s-o lovesc cu spatele. Când am încercat asta adineauri, am obținut suficientă forță ca să înclin sasul și să-l rostogolesc o dată către habitat.

Sasul are un metru lățime, deci… of… trebuie să mai fac asta de cincizeci de ori.

O să mă doară spatele ca naiba după aia.

TRANSCRIERE JURNAL AUDIO: ZIUA SOLARĂ 120

Mă doare spatele ca naiba.

Tehnica subtilă și rafinată de „azvârlire a propriului trup în perete” a avut oarece imperfecțiuni. A funcționat doar o dată din zece încercări și a fost foarte dureros. A trebuit să fac pauze, să mă întind și, în general, să mă conving să-mi izbesc iar și iar corpul de perete.

A durat toată nenorocita de noapte, dar am reușit.

Acum sunt la zece metri de habitat. Nu pot s-ajung mai aproape, fiindcă resturile de după decompresie acoperă tot locul. Ăsta nu e un sas „de teren”. Nu-l pot rostogoli peste rahaturile alea.

Habitatul a pocnit de dimineață. Acum e dimineață din nou. Sunt în cutia asta blestemată de o zi întreagă. Dar în curând o s-o părăsesc.

Acum sunt în costumul pentru EVA, gata de treabă.

În regulă… OK… Încă o recapitulare a planului: folosesc supapele manuale ca să egalizez presiunea sasului. Ies și mă grăbesc spre habitat. Bâjbâi pe sub prelatele prăbușite. Găsesc costumul lui Martinez (sau pe al lui Vogel, dacă dau peste el primul). Ajung la rover. Apoi sunt în siguranță.

Dacă nu găsesc un costum în timp util, alerg pur și simplu la rover. O să fiu în necaz, dar voi avea timp de gândire și materiale de lucru.

Respir adânc… și-i dăm drumul!

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 120

Trăiesc! Și sunt în rover!

Lucrurile n-au mers chiar conform planurilor, dar n-am murit, deci am câștigat.

Egalizarea presiunii din sas a mers bine. Am ieșit pe suprafață în treizeci de secunde. Săltând spre habitat (cel mai rapid mod de deplasare în gravitația asta) am traversat câmpul de resturi. Ruptura chiar a aruncat în aer lucrurile, inclusiv pe mine.

Mi-a fost greu să văd; vizorul îmi era acoperit de peticul improvizat. Din fericire, aveam o cameră pe braț. NASA a descoperit că era o pierdere de timp extenuantă să îți întorci întregul corp îmbrăcat în costumul spațial ca să te uiți la ceva. Așa că au montat o cameră mică pe brațul drept. Imaginea e proiectată pe vizorul interior. Asta ne permite să ne uităm la lucruri pur și simplu îndreptând mâna spre ele.

Peticul pentru vizor nu era chiar neted sau reflectorizant, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu o versiune distorsionată, dată peste cap, a lumii exterioare. Totuși, era suficient ca să văd ce se întâmplă.

M-am dus drept către locul în care era pe vremuri sasul. Știam că trebuie să fie o gaură suficient de mare acolo ca să pot intra. Am găsit-o cu ușurință. Măiculiță, ce urât se sfâșiase! O să fie chinul de pe lume s-o repar.

Apoi au început să iasă la iveală imperfecțiunile din planul meu. Aveam un singur braț pe care-l puteam folosi. Mâna stângă stătea lipită pe lângă corp, în timp ce brațul ciung al costumului sălta liber. Așa că în timp ce mă mișcăm pe sub prelată, a trebuit să-mi folosesc singura mână funcțională ca să țin prelata ridicată. Asta m-a încetinit.

Din ce-am putut vedea, înăuntrul habitatului e haos. Nimic nu mai e la locul lui. Mesele și cușetele sunt la câțiva metri față de locul unde erau înainte. Obiectele mai mici sunt complet de-a valma, multe dintre ele afară, pe suprafață. Totul e acoperit cu pământ și tulpini rupte de cartof.

Târându-mă în continuare, am ajuns la locul în care lăsasem costumul lui Martinez. Spre surprinderea mea, era încă acolo!

„Ura!” mi-am zis, în naivitatea mea. „Problema e rezolvată.”

Din nefericire, costumul era prins sub o masă care era țintuită la pământ de prelata prăbușită. Dac-aș fi avut ambele mâini, aș fi putut să-l scot, dar cu una singură n-am reușit.

Cum timpul mi se termina, am desprins casca. Punând-o deoparte, m-am întins dincolo de masă și am luat dispozitivul de etanșare a lui Martinez. Am găsit-o cu ajutorul camerei de pe braț. Am aruncat-o în cască și mi-am luat tălpășița de acolo.

Abia am reușit să ajung la rover. Urechile