— Noboru Wataya ştie că l-ai văzut?

  — Normal. Ne-am privit în ochi. Am dat din cap.

  — Şi ce-ai făcut cu lucrurile surorii tale? Le-ai purtat câni ai mai crescut?

  — Nici vorbă.

  — Deci, crezi că era îndrăgostit de sora ta?

  — Nu ştiu ce să zic. Nu sunt sigură că-l interesa ca femeie, dar era sigur ceva de care sunt convinsă că nu se putea despărţi şi de care n-a scăpat niciodată. De aceea am spus că n-ar fi trebuit să se căsătorească nici prima oară.

  Am tăcut amândoi o vreme, după care Kumiko a rupt tăcerea:

  — Cred că suferă de o boală psihică foarte gravă. Normal ca avem cu toţii probleme psihice, dar ale lui sunt cumplite, presupun. Mult mai profunde şi mai persistente. Are mare grijă să nu-i descopere nimeni niciodată defectele, sau slăbiciunile, sau ce naiba or fi ele. Înţelegi ce vreau să spun? Se apropie alegerile şi mă cam îngrijorează.

  — Te îngrijorează? Ce anume?

  — Nu ştiu ce anume, dar mă îngrijorează şi gata. Oricum, sunt obosită şi nu mai pot gândi pe ziua de azi. Hai să ne culcăm.

  În timp ce mă spălam pe dinţi, îmi studiam chipul în oglindă. De când mi-am părăsit slujba, deci de aproape trei luni, am avut rareori ocazia să pătrund în lumea exterioară. N-am făcut decât să mă mişc între magazine, bazinul de înot şi casă. În afară de staţia din faţa clădirii Wako din Ginza şi de hotelul acela din Shinagawa, cel mai îndepărtat punct de casă a fost curăţătoria din apropierea gării, în acest răstimp nu prea am văzut lume. De fapt, singurele fiinţe pe care pot spune că le-um văzut în aceste trei luni au fost, în afară de soţia mea, surorile Kano şi Mai Kasahara. Mă învârteam într-o lume îngustă, o lume care nici nu se mişca parcă, dar cu cât era mai îngustă şi mai liniştită, cu atât mi se părea că gemea de lucruri şi fiinţe ciudate. Ele au fost acolo tot timpul, aşteptând în umbră oprirea mea. De fiecare dată când pasărea-arc venea în grădină ca să-şi răsucească arcul, lumea pătrundea şi mai adânc în haos.

  Mi-am clătit gura şi m-am uitat iar în oglindă.

  Nu-mi văd rostul în viaţă, mi-am zis. Am treizeci de ani, stau şi nu fac nimic… Mă simt de-a dreptul inutil.

  Când am intrat în dormitor, Kumiko dormea.

  Îşi face apariţia locotenentul Mamiya.

  Născut din noroi cald.

  Apa de colonie.

  Tokutaro Mamiya a telefonat după trei zile. La ora şapte treizeci dimineaţa. Serveam micul dejun cu Kumiko.

  — Vă rog din suflet să mă scuzaţi că sun atât de devreme. Sper din toată inima că nu v-am trezit.

  I-am spus să nu-şi facă probleme pentru că mă scol în fiecare dimineaţă imediat după ora şase, deci eram deja treaz.

  Mi-a mulţumit pentru cartea poştală şi mi-a spus că voia să mă prindă în dimineaţa aceea înainte de a pleca eu la serviciu şi că îmi era foarte recunoscător dacă îi acordam puţin timp în pauza de prânz. Intenţiona să se întoarcă la Hiroshima în seara aceea cu un tren rapid, îşi programase mai mult timp pentru Tokyo, dar a intervenit ceva care îl obliga să se întoarcă acasă cât se poate de repede.

  I-am spus că nu aveam serviciu şi că eram liber toată ziua. Ne puteam întâlni când îi convenea lui: dimineaţa, la prânz sau seara.

  — Dar n-aş vrea să vă stric nimic din programul de azi, insistă el.

  — Nu am nici un program, i-am răspuns.

  — Atunci aş putea să vă deranjez acasă, în dimineaţa aceasta, să zicem la ora zece?

  — Vă rog.

  — Deci vorbim atunci.

  Numai după ce am închis, mi-am dat seama că am uitat să-il spun cum să ajungă de la gară la noi. În fine, asta e, ştie adresa,] mi-am zis eu. Dacă doreşte să ajungă neapărat, ajunge el.

  — Cine-a fost? Întrebă Kumiko.

  — Individul care distribuie amintirile de la domnul Honda. Pe-a mea mi-o aduce acasă în cursul dimineţii.

  — Zău? Kumiko luă o înghiţitură de cafea şi-şi unse pâinea cu unt. Ce drăguţ din partea lui!

  — Chiar că e.

  — Apropo, zise ea, nu crezi că ar fi cazul să aprindem un beţişor de tămâie pentru domnul Honda? Sau măcar tu să faci atâta lucru.

  — Bună idee. O să întreb.

  Înainte de a pleca de acasă, Kumiko mi-a cerut să-i închei fermoarul de la spate. Rochia era foarte strâmtă şi nu mi-a fost chiar uşor să-i îndeplinesc rugămintea, în jurul urechilor mirosea superb – parfumul perfect pentru o dimineaţă de vară!

  — Parfum nou? Am întrebat.

  În loc să-mi răspundă, s-a uitat la ceas şi şi-a ridicat mâinile ca să-şi aranjeze părul.

  — Am întârziat, spuse ea luându-şi geanta de pe masă.

  Am făcut puţină ordine în cămăruţa de patru rogojini1 şi jumătate a lui Kumiko. Când am golit coşul de gunoi, am zărit o panglică galbenă. Capetele ei ieşeau de sub grămezile de hârtie de manuscris şi de sub teancul imens de scrisori. Atenţia mi-o atrăsese tocmai galbenul acela strălucitor. Era genul de panglică cu care se leagă cadourile, cu o fundă în formă de floare. Am scos-o din coş şi am examinat-o. Panglica fusese aruncată împreună cu o hârtie de ambalaj de la magazinul universal Matsuya. Sub hârtie era o cutie pe care scria Christian Dior. Spaţiul gol din cutie fusese probabil umplut de sticluţă Şi judecând după aspect posibil să fi costat destul de mult. Am dus cutia în baie şi am deschis dulăpiorul cu cosmetice, înăuntru am văzut o sticluţă de Christian Dior plină. Avea exact conturul spaţiului din cutie. Am desfăcut capacul auriu şi am mirosit.