M-am aşezat pe canapea să-mi beau restul de cafea şi să-mi adun gândurile, îmi era clar că cineva îi dăduse un cadou lui Kumiko. Şi încă unul scump! Cumpărat de la magazinul Matsuya împachetat frumos, legat cu fundiţă! Dacă persoana care a rogojină măsoară 1,80 x 0,90 m.

  Făcut gestul acesta era bărbat, atunci îi era foarte apropiat lui Kumiko. Bărbaţii nu dau femeilor (în special femeilor căsătorite) parfum, decât dacă sunt în relaţii foarte strânse. Dacă i l-a dat o femeie… Dar este oare posibil ca o femeie să dea altei femei un parfum cadou? Nu eram prea sigur. De un lucru eram convins: nu era momentul cel mai potrivit din an în care Kumiko să primească vreun dar. Ziua ei era în mai. La fel şi aniversarea căsătoriei noastre. Posibil să-şi fi cumpărat chiar ea sticluţa de parfum şi să ceară să i se împacheteze frumos şi să fie legată cu panglică. Dar de ce?

  Am oftat şi am privit tavanul.

  Ar fi trebuit oare s-o întreb direct? „Ţi-a făcut cineva cadou o sticluţă de parfum?” Poate că mi-ar fi răspuns: „O, aia, da, o colegă de serviciu pe care am ajutat-o la o problemă personală. Povestea e prea lungă şi n-are rost să pierd timp povestindu-ţi, este un dar de mulţumire din partea ei. Miroase grozav, nu? E foarte scump, să ştii”.

  Da, ar avea sens. Probabil că aşa şi stau lucrurile. Nu e cazul să pun întrebări sau să mă frământ pentru un fleac.

  Numai că eu mă frământam. Ar fi trebuit să-mi spună şi mie. Dacă a avut timp să meargă în camera ei, să desfacă panglica şi hârtia de ambalaj, să deschidă cutia, să arunce totul în coşul de gunoi şi să pună sticluţa în dulapul cu cosmetice, ar fi putut să vină la mine să mi-l arate şi să-mi spună: „Uite ce-am primit de la una dintre fetele de la serviciu!” Dar ea n-a scos nici un cuvânt. Poate că s-a gândit că nu avea rost, dar ceea ce mă scotea din minţi era tocmai faptul că transformase un fleac într-un secret.

  Am privit multă vreme tavanul. Am încercat să mă gândesc la altceva, dar mintea mea o lua tot timpul razna. Mă gândeam numai la Kumiko, la momentul în care i-am închis fermoarul -spatele alb, fin şi mirosul de parfum din spatele urechilor. Era pentru prima oară după luni de zile când simţeam nevoia să fumez. Aveam chef să bag o ţigară în gură, să o aprind şi să trag fumul în plămâni. Cred că m-ar mai fi calmat. Nu aveam ţigări, aşa că am scos o bomboană de lămâie şi am supt-o.

  La nouă şi cincizeci de minute a sunat telefonul. Credeam-că e locotenentul Mamiya. Casa nu era tocmai uşor de găsi se mai rătăceau uneori chiar şi cei care au mai fost la noi. N' era locotenentul Mamiya însă, ci vocea femeii misterioase cari sunase zilele trecute.

  — Bună ziua! Nu ne-am auzit de mult! Cum a fost data trecută? Ţi-a plăcut măcar un pic? De ce-ai închis telefonul înainte de a termina?

  Câteva clipe am crezut că se referea la ejacularea mea, când am visat-o pe Creta Kano, dar asta era de fapt altă poveste… Povestea din ziua în care îmi pregăteam spaghetele.

  — Te rog să mă scuzi, am spus. Sunt puţin cam ocupat pentru că aştept un musafir în maximum zece minute şi mai am de pregătit câte ceva.

  — Eşti mult prea ocupat pentru o persoană care nu are serviciu, spuse ea sarcastic. Ca data trecută. Tonul i se schimba de la o secundă la alta. Găteşti spaghete, aştepţi pe cineva. Bine, fie, dar să ştii că nu avem nevoie decât de zece minute. Hai să vorbim zece minute, noi doi. Poţi să închizi telefonul când îţi vine musafirul.

  Am vrut să trântesc receptorul fără să mai zic nimic, dar nu m-am simţit în stare. Cred că eram încă întors pe dos din pricina parfumului lui Kumiko şi simţeam nevoia să vorbesc cu cineva, indiferent cine era persoana.

  — Ştii ce? Habar nu am cine eşti. Am luat creionul de lângă telefon şi îl învârteam între degete. Eşti sigură că te cunosc?

  — Bineînţeles că mă cunoşti. Ţi-am spus şi data trecută. Ne cunoaştem reciproc, fii convins că nu te mint. Nu-mi pierd timpul telefonând unor persoane pe care nu le cunosc. Poate că ai o pată de umbră pe memorie.

  — Nu ştiu, adică…

  — Gata, mi-o reteză ea. Nu e cazul să gândeşti atât de mult. Tu mă cunoşti şi eu te cunosc. Lucrul cel mai important este… Ei bine, ia-l aşa: o să fiu foarte drăguţă cu tine, iar tu nu ai nimic de făcut. Ce vrei mai mult? Tu nu ai nimic de făcut, nu ai nici un fel de responsabilitate, iar eu fac totul. Totul. Nu găseşti că e superb? Aşa că termină cu gânditul. Nu mai complica lucrurile atât de mult şi debarasează-te de probleme. Imaginează-ţi că stai tolănit într-un noroi moale, frumos, într-o după-amiază călduţă de primăvară.

  Am tăcut.

  — Dormi. Visezi. Stai tolănit în noroiul călduţ, frumos. Uită soţia ta. Uită că nu ai de lucru. Nu te gândi la viitor. Uită totul. Noi provenim cu toţii din noroi cald şi ne întoarcem în lân cele din urmă. Apropo, domnule Okada, când ai făcut Dragoste ultima oară cu soţia ta? Îţi aminteşti? A trecut ceva, nu? Da, chiar, cred că vreo două săptămâni.

  — Îmi pare rău, dar îmi vine musafirul.

  — Sau mai bine de două săptămâni, nu? Poate chiar trei. Îmi dau seama după vocea pe care o ai.

  N-am răspuns provocărilor.

  — Ei, nu-i nimic, spuse ea cu o voce care foşnea ca pămătuful care mătură praful adunat pe şipcile unei jaluzele. În fond e o problemă care vă priveşte