Oamenii râdeau, agitând braţele. Pentru paralele lor pierdute, aveau cel puţin petrecere. Persoana stăpânirii luă o înfăţişare mai severă.

  — Să faceţi bine dumneavoastră, cinstiţilor negustori de parale, să-mi arătaţi actele. Cine sunteţi? De unde sunteţi?

  Unul dintre jandarmi raportă respectuos:

  Trăiţi, domnule subprefect, i-am cercetat în privinţa asta. N-au nici un act.

  Suntem de la Galaţi. Pe mine mă cheamă Spira Gheorghiu. Pe tovarăşul meu Iancu Neculau.

  — A, sunteţi de la Galaţi. Atunci cunoaşteţi pe munteni, din port, când coboară la dumneavoastră cu plutele. Vi s-a făcut dor de ei şi aţi venit să-i căutaţi aici. Să-mi arătaţi autorizaţia pentru jocuri de noroc.

  N-avem.

  Atunci, răcni subprefectul crescând dintr-o dată, să mi-i duceţi din post în post până la reşedinţă. Dar mai întâi să lepădaţi aicea banii pe care i-aţi sfeterisit de la oameni. Îi puneţi cu procesverbal în mâna primarului.

  Ce să facă cu ei primarele? Întrebă cineva.

  Să-i împartă la păgubaşi.

  D-apoi se mai ştie care a păgubit şi cât a păgubit? Oamenii iar porniră veselie. Petrecea şi Vitoria. Ar fi vrut să încerce şi ea; să puie unu şi să câştige şapte. Vedea ea bine că şi lui Gheorghiţă îi părea rău că-i duc aşa între puşti pe cei doi de la Galaţi.

  Cu privire la întrebuinţarea banilor, oamenii se împărţeau în tabere. Unii îi cereau pentru o bute de vin, alţii pentru sfânta biserică. Subprefectul ieşi în dram, asupra Vitoriei şi a lui Gheorghiţă. Deşi era un bărbat nu tocmai mare, munteanca se sfii de căutătura lui. Uitase chiar să i se ferească din dram.

  Dar cu dumneavoastră ce-i? O întrebă pe dânsa.

  Nici eu n-am hârtii, răspunse ea cu îndoială.

  Ce hârtii? Ce hârtii? N-avem nevoie de nici o hârtie. Nu văd eu că eşti o nevastă de oier de pe Tarcău?

  Adevărat este, răspunse Vitoria zâmbind.

  Şi flăcăul ista ţi-i fecior?

  Mi-i fecior.

  Nu sta; încalică şi du.

  — Te acasă, că te-aşteaptă bărbatul.

  Nu mă duc acasă, domnule, mă duc la Dorna.

  Foarte bine. Te-ai fi ducând după datorii pe marfă. Vine primăvara şi aveţi nevoie de bani.

  Du-te sănătoasă.

  Munteanca socoti că trebuie să deie o lămurire.

  — Eu sunt nevasta lui Nechifor Lipan.

  Subprefectul dădu din umeri. Nu cunoştea. Nici dintre oamenii buluciţi care ascultau nu se afla cineva care să deie semn că ar fi cunoscând pe Nechifor. Deci era departe şi se simţi străină. Cel puţin avea un folos: părerea bărbătuşului aceluia, că s-ar fi ducând după bani. Asta-i bine s-o spuie tuturora de-acum înainte; ca să nu se ademenească cineva dintre oamenii răi, bănuind altfel.

  Îmi place de domnia ta, zise ea zâmbind iar, cum le despici şi le pătrunzi toate.

  Apoi eu de-o viaţă trăiesc între munteni, mărturisi cu plăcere Anastase Balmez. Îi cunosc cum îmi cunosc nevasta.

  Vitoria vedea pe unii din dosul subprefectului râzând pe sub mustaţă. După ce trecu el, fudul, auzi şoapte, şi râse şi ea.

  — Dacă-i vorba pe-aceea, atuncea nu ne cunoaşte chiar aşa de bine.

  De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, ţesând fulgi mari şi moi. Oamenii se risipiră chiuind. Vitoria nimeri cu caii sub cel întâi adăpost, o şandrama afumată, aşteptând să treacă ş-acest val. Dar de data asta valul nu trecea. Soarele părea că lunecase pe alt tărâm. Bătea ninsoarea, într-un fel de amurg cenuşiu.

  Credeam c-om putea merge bine înainte, zise Gheorghiţă. Acu trebuie să căutăm gazdă.

  Om căuta ş-om găsi, vorbi cu linişte femeia. Eu tot am nădejde să văd lumina. Nu ştii că Dochia îşi scutură cojoacele şi după aceea le întinde la soare?

  Care Dochie? Întrebă un glas răstit.

  Un om în cojoc lung, cu miţele atârnând, intră din viscol Ia adăpost. Cu mâni negre şi ciolănoase îşi smulse din cap căciula ş-o scutură de apă. Era un bătrân cărunt, cu sprâncenele aspre. Pufnea pe nas. Femeia îl cunoscu numaidecât că-i băut.

  — Care Dochie? Se supără el iarăşi, lăsându-se puţin din mijloc ş-apoi tresărind în sus.

  Baba Dochia. Rânji Gheorghiţă.

  Care babă Dochia? Cea de pe munte, ori cea din casă? Vitoria se amestecă:

  Să nu te superi, moşule. Noi pe baba dumitale n-am văzut-o, nici n-o cunoaştem.

  Dochia o cheamă.

  Să fie sănătoasă.

  Să fie. Dar voi ce căutaţi aici? Aţi intrat aşa cu caii; nu vă pasă. Ce fel de vorbă? Nici nu mă întrebaţi pe mine, nici nu strigaţi la babă să iasă.

  Nu te supăra. Ne-om duce. Suntem oameni străini.

  E-he! Nu merge aşa, femeie. Vii de la Tarcău şi te duci la Dorna şi nici măcar nu ţi-s caii în bună rânduială. Ba mă supăr. Trebuia să baţi la uşă şi să strigi la babă să-ţi deie drumu. Să deschidă grajdul pentru cai şi să le puie fân sub bot. Să v-aduceţi în casă buclucurile şi să vă hodiniţi. Să vă dau o bucată de pâine uscată ş-un pahar de apă. Atâta am, atâta vă dau, dar să nu-mi faceţi mie ruşine să staţi sub păretele meu. Şi caii să-i potcoviţi din nou. Eu îs fierar şi potcovar; iar potcoavele nu le pot bate decât mâni dimineaţă. Astăzi e sfânta duminică. Am fost la biserică; pe urmă am făcut oleacă de popas la crâşmă. Unde-i baba? Măi babă Dochie!

  Începu a bate în uşă.

  — Dacă-s supărat, îs supărat, ce-mi puteţi face?

  Ieşi baba Dochia în prag, cu catrinţă şi cu cămaşă înflorită.

  De ce baţi în uşă, moşnege?

  Ca să deschizi.

  D-apoi îi închisă uşa asta vreodată? Împinge şi intră. Văd c-aduci lume străină.

  Aduc. Poate-ţi pare rău?

  De ce să-mi pară rău? Îi poftesc cu dragă inimă să poposească la noi.

  Mâni dimineaţă am să le bat potcoave la cai.