Aşa am să fac; dar să ştii că-s supărat. Vitoria îi făcu faţă, cu glas plăcut:

  Moşule, cum te cheamă?

  Pricop.

  Moş Pricop, oricât de supărat vei fi fiind, eu tot am să-ţi spun că baba dumitale a fost frumoasă femeie în tinereţele ei.

  Adevărat, frumoasă; dar a făcut multe răutăţi. De-aceea-s supărat eu ş-acuma şi nu mi-a mai trecut. Să nu cumva să îndrăzniţi să spuneţi altfel decât cum vreau eu. Să staţi, să mâncaţi şi să beţi cu mine şi cu baba. Mâni dimineaţă vă potcovesc caii.

  De ce-i va fi venit în minte femeii lui Lipan, cât îşi aşezau buclucurile în casă, în preajma focului din hoarnă, să-1 întrebe anume lucru pe fierar?

  Îşi lepădase cojocul şi-i silise să se desparte şi ei de straiele groase. Îi aşezase pe scăunaşe în preajma focului şi le turna rachiu în păhărele verzi.

  Moş Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părţile Tarcăului?

  Ba am potcovit.

  Nu s-a oprit cumva la covălia dumitale, astă-toamnă, un om cu un cal negru ţintat în frunte?

  Ba s-a oprit.

  Şi-ţi aduci aminte cum era îmbrăcat acela om?

  Îmi aduc aminte. Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt până la genunchi, şi era încălţat cu botfori.

  Acela, moş Pricop, a fost soţul meu.

  Hm! Făcu moş Pricop; dacă-i soţul dumitale, apoi n-am ce zice, vrednic român. Numai nu-mi plăcea că se ducea la drum asupra nopţii. Eu aş fi avut plăcere să cinstesc cu dânsul ca şi cu dumneavoastră. Eu cu oamenii din sat de la mine nu cinstesc; dar cu oamenii străini îmi place, că ei îs călători, au necazuri şi-i bine să le stai înainte cu pahar dulce şi vorbă bună. Dar omul acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oamenii răi spunea că nu-i pasă; are pentru dânşii pistoale încărcate în desagi. S-a dus şi într-o vreme a prins a cânta din solz, ca să nu-i fie urât.

  El a fost într-adevăr, şopti munteanca, şi lepădă o picătură din păhăruţ înainte de a bea rachiul.

  X.

  Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte – de cântec, de prietinie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acuma lipsea. Aşa au întâmpinat-o în drumul ei pe Vitoria şi alţii, nu numai moş Pricop. La Borca a căzut într-o cumătrie. Le-au ieşit în cale oamenii, au apucat de căpestre caii şi i-au abătut într-o ogradă. Erau aprinşi la obraz şi aveau plăcere să cinstească pe drumeţi şi să-i ospăteze. Vitoria a trebuit să se supuie, să descalece, să intre la lehuză şi să-i puie rodin sub pernă un coştei de bucăţele de zahăr şi pe fruntea creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei. (Rodin – dar adus femeii care a născut.)

  S-a închinat cu paharul de băutură cătră nănaşi, a sărutat mâna preotului, ş-a arătat tuturor celor care veneau s-o asculte că are greu năcaz c-o datorie de bani de la Dorna, pe care de atâta vreme o urmăreşte şi n-o mai poate împlini. Îşi cheltuieşte şi paralele de nafură ca să răzbată pe vremea asta de iarnă. Nici până la Broşteni nu ştie cum a ajunge. Noroc că are acolo nişte cunoscuţi de la care a putea împrumuta ceva, ca să răzbească până unde are asemenea interes.

  Mult se minuna preotul de aşa fiinţi fără inimă şi fără omenie:

  Ne pare rău când spunem, dar ce să facem? Trebuie să spunem şi să mărturisim că sunt între noi muntenii şi oameni dintre aceştia crânceni, care-ţi calcă dreptul tău, care-ţi iau banul şi nu-ţi mai dau înapoi nimica. Apucători ca lupii – aşa-s unii dintre ai noştri, ofta sfinţia sa. Pe-aceia Dumnezeu i-a blăstămat să fie răi, să prade aşa cu uneltiri blajine, ori să iasă cu toporul la drumul cel mare să pălească pe gospodar în frunte şi să-i răpească avutul. Muntenii, râdea sfinţia sa, sunt ori aşa ca noi, cu bucurie şi cu cântece, ş-aceştia toţi avem s-avem intrare la rai – ori duşmani căpcăuni – ş-aceştia, puţini câţi sunt, au să se ieie de mână ş-au să se ducă în iad la Caraoţchi. Pe dinafară, cerând intrare ba colo, ba dincolo, nu se poate! La noi nu sunt oameni de mijloc.

  Aşa am păţit eu, cu oamenii care au să se ducă la iad, se văita Vitoria, veselindu-se în sine de viclenia ei.

  La Cruci a dat de nuntă.

  Fugeau săniile cu nuntaşii pe ghiaţa Bistriţei. Mireasa şi druştele cu capetele înflorite; nevestele numai în catrinţi şi bondiţi. Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni şi le-au ieşit înainte cu năfrămile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc.

  Nunta s-a abătut cătră drum. Vitoria a primit plosca şi a făcut frumoasă urare miresei. Arăta veselă faţă şi limbă ascuţită, deşi s-ar fi cuvenit să fie scârbită, căci se ducea la răi datornici, la Dorna.

  Eu îs de loc de la Tarcău, mai spunea ea, şi sunt nevasta unuia Nechifor Lipan,