care a trecut şi el câteodată pe aici şi a închinat poate şi el, ca mine, un pahar la nunţile dumneavoastră, în drumul meu eu întâi am dat peste un botez; şi s-ar î cuvenit să văd întâi nunta şi pe urmă botezul; dar câteodată se întâmplă să fie şi altfel. Nu-i nimic nici atuncea, fiind tot de la Dumnezeu. Şi mai am o mirare: că, după rânduielile cele nouă ieşite de la stăpânire şi bătute cu darabana şi spuse de crainic şi la noi în sat, călindarul s-a schimbat. Toţi ne-am trezit mai bătrâni cu treisprezece zile – numărând zilele, sărbătorile şi posturile după moda papistaşilor. Acu ar fi să fim în post, iar [dumneavoastră faceţi nuntă, ca şi cum ar fi fost câşlegi.

  He-hei! Au răcnit nunii suindu-se în picioare în sănii; dumneata, nevastă de la Tarcău, nu ştii pesemne că noi nu ne dăm şi vrem să fim mai tineri cu treisprezece nopţi, şi noi ţinem cu călindarul cel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu 1-a dat lui Adam. Noi nu vrem altfel şi facem pe popa nostru cu de-a sila să se ţie de lege. El, săracu, zice cum zicem noi, iar altora de prin alte părţi de lume, dacă le place să ţie cu nemţii ori cu jidovii, n-avem ce le face. Al lor are să fie, pe ceea lume, focul cel nestins.

  N-aveţi grijă, a răspuns munteanca, că şi cei de la Tarcău îs cu legea veche. Mie numai să-mi spuneţi, dacă puteţi, cine-aţi văzut pe un om de la noi călare pe un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie.

  Nu s-a aflat nimene dintre nuntaşi să răspundă că ar fi văzut asemenea om. Numai între femei s-a ales una care parcă îşi aducea aminte; dar îndată a uitat ş-aceea. Nunta a pornit înainte şi iar s-a lăsat pe ghiaţa Bistriţei, cu chiote sălbatice.

  În pasul domol al calului, Vitoria cugeta, cu privirile posomorâte, îşi lămurea gândurile, în puţine cuvinte, şi cătră Gheorghiţă. Nu putea spune că-i supărată de asemenea întârzieri. Mai bine să se amestece aşa, cu voia altora, printre lume, ca să poată mai bine băga în samă şi iscodi. Din aceste învăţa şi cum să se ferească de adunări, când va trebui. Bine este să fie la vedere cu prieteni, decât într-un ascunziş, cu nişte duşmani necunoscuţi. Când îs mulţi, ei te bagă mai puţin în samă şi tu poţi mai bine cerceta. Când îs mulţi, te poţi socoti singur, cu năcazul tău; dar când îs puţini, împung şi te coasă cu ochii.

  Gheorghiţă nu înţelegea tocmai bine; dar i se părea că aşa trebuie să fie.

  Pare că Nechifor a umblat pe acest drum, cu pace.

  — Poate nu ne-a opri nici pe noi nimica rău, ş-om ajunge cu bine la locul oilor. Să vedem ce fel de ţară-i Dorna şi ce fel de munte Rarăul.

  Au mers într-adevăr bine, cu popasuri potrivite. Cum s-au apropiat de ţara Domelor, Vitoria a înălţat nasul şi a simţit în nări ca o mireasmă. Nu era nimic decât un vânt subţire şi călduţ de la asfinţit, care urma să topească domol omăturile. Ea nu simţea nimic din afară; o mistuia o arşiţă dinlăuntru şi o înăbuşea. Avea credinţă că aici avea să se aleagă o rânduială nouă a vieţii ei.

  Dornele-s numai pâraie, numai muntişori cu brazi, numai tăpşanuri şi aşezări de sate. Câte neamuri, atâtea Dome. Neamuri de oameni frumoşi şi curaţi, li plăceau Vitoriei. Îi privea în treacăt cum petrec la crâşmă şi cum joacă cu mare aprindere şi patimă, parcă în puţine ceasuri avea să fie sfârşitul lumii. Aici, în Dorna asta, n-a fost iarmaroc şi vânzare de oi; n-a fost nici în Şarul Dornei; nici în Dorna Cândrenilor; după cât se ştie de toată lumea care-i faţă şi petrece, a fost mare iarmaroc şi s-au vândut multe oi astă-toamnă, în Vatra Dornei.

  Vitoria pleacă fruntea şi priveşte trudită în juru-i. Hai să meargă să-şi caute datornicii în Vatra Dornei.

  — Hai, Gheorghiţă, îmbucă ceva de-a călare, căci nu se cade să întârziem. Om da orz cailor când om ajunge. Eu de ieri nu mai am linişte şi somn. Nu-mi mai trebuie mâncare, nu-mi mai trebuie apă. Am ajuns ca la un scaun de judecată a lui Dumnezeu, unde trebuie să îngenunchez.

  Cum au purces spre Vatra Dornei, au intrat într-o strălucire de soare de la amiază. Era un drum de dezgheţ şi prindeau a curge pâraie de sub omăt. Pe alocuri, pe zăpezile bătucite, paşii cailor sunau ca pe pod. Iarna se risipea spre toate văile, clipind, şi aburea şi spre soare.

  Un om înalt şi deşirat, cu cojocelul pe-un umăr, cu ciubote de iuft şi c-un toiegel cu care se juca din când în când scriind omătul, li se ţinea de câtăva vreme în preajmă. Mergea şi el în pasul cailor. Grăbi într-o vreme şi se ţinu în dreptul femeii.

  O întrebă dincotro vine şi mai ales unde are de gând să poposească.

  Vin de departe, om bun, şi nu mă opresc decât la Vatra Dornei.

  Ai vreo treabă?

  Am, cu nişte datornici.

  Da' pe mine nu vrei să mă-ntrebi unde mă duc şi ce caut?

  Dacă pofteşti, pot să te-ntreb.

  Omul era vesel; a rânjit pe sub mustaţă şi s-a desfăşurat ca de pe-un mosor spre urechea Vitoriei, şoptindu-i ceva ca să n-audă flăcăul. Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frâului şi a trecut repede înainte, cu obrazul întors spre Gheorghiţă şi lepădându-i o poruncă:

  — Trage baltagul şi păleşte-1.

  De glasul ei uscat şi otrăvit, atât feciorul, cât şi străinul s-au spăimântat. Gheorghiţă a pus mâna pe baltag; omul a sărit şanţul ş-a apucat-o pe o potecă şi pe sub o râpă. Râdea el singur şi se minuna de asemenea arătare. „Femeia asta trebuie să fie de pe altă lume; cele de la noi sunt