greceşti, asistăm la o remarcabilă înflorire a talentelor negustoreşti ale acestor vlahi. Un oraş în special a făcut faima lor, Moscopole, în Albania. Când acest centru prosper a fost distrus de musulmani, în special după un cumplit atac în 1789, moscopolitanii şi alţi aromâni din regiune s-au împrăştiat în Macedonia, în Serbia, în Ungaria, în ţările române, în Serbia au constituit sâmburele viitoarei burghezii din Belgrad şi din Serbia întreagă; la Viena şi Budapesta au dat generaţii de mari bancheri şi industriaşi, Şina, Dumba, Darvari, Belu, Mocioni (Moc-sony), probabil şi Karajan.

  În ţările române aportul lor va fi şi mai însemnat. E de ajuns să pomenesc, în Ardeal, pe poeţii Octavian Goga şi Ştefan Iosif, dar mai cu seamă frumoasa figură a renovatorului Bisericii ortodoxe, mitropolitul Andrei Şaguna, care era născut în Ungaria de nord din părinţi aromâni stabiliţi acolo de mai multe generaţii. Şi predecesorul lui Şaguna, episcopul Moga, fusese aromân – din familia lui se trage şi ascendenţa maternă a poetului şi filosofului Lucian Blaga.

  În timpul războiului grec de independenţă, aportul aromânilor a fost masiv. Unul din marii precursori ai revoluţiei a fost Constantin Rhigas Phereos Velestinlis (Riga Fereu din satul aromânesc Velestin), autorul cântecului denumit „Marseillaise a grecilor". Pătruns de ideile Revoluţiei Franceze, el visa la un mare stat condus de greci, dar înglobând pe toţi creştinii din Balcani. Predat de austrieci turcilor, a fost executat la Belgrad în 1798. Celui mai vestit dintre căpitanii acelui război, Coloco-tronis, i s-a zis „Regele Vlahilor", fără ca să putem dovedi că el însuşi, originar din Peloponez, era vlah. în schimb, alt general, Coletti, mai târziu şi prim-ministru, e cert că a fost aromân.

  Pe măsură ce s-a dezvoltat regatul Greciei, într-o epocă de intens naţionalism în toată Europa, vorbitorii de aromână s-au simţit din ce în ce mai marginalizaţi, dacă nu se lăsau complet elenizaţi, renunţând la graiul strămoşesc. E adevărat că de veacuri, şi prin biserică şi prin şcoală, cei mai răsăriţi dintre ei erau de cultură greacă şi ţineau la acea ţară care fusese dintotdeauna a lor. Astfel, mai toţi „vlahii" îmbogăţiţi prin străinătăţi, în bănci, industrie şi comerţ, ca Şina, Maruzzi, Averoff şi atâţia alţii au fost mari binefăcători (evergeţi) ai Atenei şi Greciei în general. Pentru cei rămaşi la vatră însă, exclusivismul naţional grecesc a fost din ce în ce mai apăsător şi a dus, către sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul veacului nostru, la grave şi sângeroase ciocniri.

  Interesul pe care România l-a arătat acestor fraţi îndepărtaţi, de la Cuza Vodă încoace, cu ministrul său Dimitrie Bolintineanu (el însuşi de origine aromână), a luat probabil o cale greşită: s-au deschis şi întreţinut în regiunile locuite de aromâni – mai întâi în Turcia, apoi în ţările succesoare, Grecia, Bulgaria, Albania – zeci de şcoli şi licee, unde s-a predat însă în româna noastră, nu în dialectul local, ceea ce a produs un rezultat diametral opus celui dorit: absolvenţii şcolilor româneşti, în loc să întărească comunitatea lor, s-au dovedit inadaptabili mediului local şi deci doar buni de imigrare în România!

  Azi, după două războaie balcanice şi două războaie mondiale, cu grave consecinţe în toate domeniile, situaţia aromânilor din Balcani e dramatică. Dacă nu se reuşeşte să se impună statelor din zonă, foarte curând, şcoli sau clase cu predare în aromână, limba care a rezistat pe acele meleaguri mai bine de două mii de ani se va stinge de tot, sub ochii noştri.

  Capitolul 5

  Românii în faza modernizării.

  Domniile pământene în Principate.

  Revolta lui Tudor Vladimirescu, în ciuda tragicului ei sfârşit, a avut totuşi consecinţe faste în Principate: turcii, nemaiavând încredere în greci, au hotărât să asculte cererea boierilor români de a li se da din nou un domn pământean. în 1822 începe deci la noi o nouă eră prin alegerea a doi domni pământeni. De fapt, la început a fost o numire de către sultan, dar o delegaţie de boieri din Muntenia şi alta din Moldova veniseră cu propuneri, iar astfel sultanul pune domn în Moldova pe Ioan Sandu Sturdza, coborâtor dintr-o veche familie de boieri moldoveni, şi în Muntenia pe Grigore IV Ghica, a cărui familie, cum am spus, era de îndepărtată origine albaneză, acum însă cu totul românizată prin înrudiri cu vechile neamuri boiereşti române, încât se găsea chiar în fruntea „partidei naţionale", începe acum era modernizării în ţările noastre.

  Cu greu ne mai închipuim azi cum arătau oamenii şi locurile la începutul veacului al XIX-lea, adică spre sfârşitul epocii fanariote. Desigur viaţa la ţară, mai cu seamă la poalele munţilor, cu aşezări mai numeroase de moşneni şi răzeşi, era neschimbată de veacuri, urmând ritmul anotimpurilor şi muncilor la câmp, la vie sau la pădure. Portul ţăranilor, al bărbaţilor şi al femeilor, se păstra cu sfinţenie din tată în fiu – sau mai bine zis de la mamă la fiică —, iar călătorii străini observă toţi, cu mirare, într-o ţară atât de năpăstuită şi săracă, frumuseţea broderiilor şi curăţenia cămăşilor chiar şi la cei mai săraci. La oraş însă, boierii, după ei şi negustorii mai avuţi, apoi şi târgoveţii, umblă în straie în stil oriental, după moda de la Constantinopol – Ţarigrad i se spunea în graiul popular, şi aşa ne-a rămas până azi în cântecele bătrâneşti.

  De aceea străinii apuseni, care poposeau mai mult la oraş, aveau la prima vedere, când veneau din Apus, impresia de a se afla deja într-o provincie a Imperiului Otoman – sau dacă veneau de la Constantinopol, de a se afla încă într-o provincie turcească.

  Dar deosebirea de Occident nu stătea numai în acest aspect exterior, al costumului oriental – uneori chiar exagerat de „exotic", cum a fost un timp calpacul, ca un dovleac uriaş pe capul boierilor, pentru un ochi occidental destul de urât şi caraghios. Deosebite erau instituţiile, moravurile şi vocabularul (care nu era „internaţional" decât faţă de lumea otomană sau de moştenirea bizantină), şi prin urmare mentalităţile. Deci când deodată au început boierii, clericii şi toţi cei mai avuţi şi cu