carte să citească romane traduse din franţuzeşte ori nemţeşte, sau ziare venite de la Viena şi Paris, apoi când nu s-a mai putut opune turcul ca cucoanele noastre să se îmbrace după moda apuseană, după ele luându-se şi tinerii bărbaţi, şi când au putut unii dintre aceştia să călătorească şi să înveţe în Apus, atunci s-a petrecut o adevărată revoluţie cu consecinţe incalculabile în toate domeniile. Trebuie insistat asupra profundei mutaţii care are loc la acel început de veac şi care se va prelungi în decursul mai multor generaţii, ca să înţelegi chiar anumite probleme ale României de azi. în general, se trece prea repede asupra acestei adânci schimbări de acum 150-200 de ani, ca şi când ar fi oarecum ruşinos să arăţi că pe-atunci mai făceam parte din altă lume decât cea căreia îi aparţinem acum.

  Influenţa franceză dominantă.

  Deja în epoca fanariotă începe influenţa franceză la noi, fiindcă Franţa avea pe-atunci un prestigiu enorm în întreaga Europă. Se vorbea franţuzeşte în sferele înalte, de la Lisabona la Sankt-Petersburg. La noi marea cotitură se petrece în timpul ocupaţiei ruseşti de la 1806 la 1812. Convinşi de victoria finală a ruşilor împotriva turcilor, tinerii boieri – şi mai cu seamă boieroaicele! – au început să se îmbrace după moda apuseană, să danseze vals în loc să joace hora, şi să înveţe toţi franţuzeşte, pentru că franţuzeşte se vorbea cu ocupantul rus!

  Ceea ce nu i-a împiedicat pe unii boieri bătrâni, mai iscusiţi în politică, cum a fost marele vornic Constantin Filipescu (deportat în cele din urmă la capătul Rusiei), să urzească intrigi împotriva ruşilor şi în favoarea turcilor, pe care-i considerau de-acum ca o pavăză necesară contra expansionismului rusesc.

  Când românii încep să călătorească în Occident, căutând sprijinul unei puteri străine împotriva ruşilor sau a austriecilor, se îndreaptă fatalmente spre francezi. Nu doar pentru că Franţa părea să rămână puterea cea mai mare, cu toată căderea lui Napoleon, dar mai cu seamă pentru că limba franceză se înrudeşte cu româna, aparţinând amândouă familiei limbilor romanice. Aşa începe la noi o extraordinară influenţă paşnică din partea unui stat străin, în aşa măsură încât limba noastră, cea pe care o vorbim în fiecare zi, cuprinde, în majoritate, cuvinte de origine franceză, unele tranzitate prin italiană, care seamănă mai mult cu româna, altele preluate direct din latină. Prin faptul că tinerii intelectuali români (chiar cei care nu învăţaseră în străinătate) vorbeau limba franceză, ei ne-au furnizat aproape toate cuvintele moderne. Trebuia să schimbăm cuvintele venite pe linie turcească sau grecească, pentru noul nostru sistem de administraţie, pentru drept, politică, economie. Astfel, ispravnicul a devenit prefect, a chivernisi s-a zis de-acum a administra, zapciii au fost înlocuiţi cu jandarmii (fr. medievală: gens d’armes, fr. modernă: gendarme), vistieria a devenit ministerul finanţelor etc., etc. în mod fatal trebuia să împrumutăm asemenea cuvinte dintr-o limbă străină, iar aceasta a fost franceza. Şi această influenţă nu s-a şters, a rămas în limbă şi este acum infiltrată în felul nostru de a gândi şi a trăi. Noi nu ne mai dăm seama cât de mare a fost influenţa franceză în veacul al XIX-lea şi chiar până la mijlocul veacului al XX-lea. Toată societatea românească, toţi intelectualii vorbeau franţuzeşte. Boierimea vorbea franţuzeşte acasă.

  Sunteţi şocaţi? Nedumeriţi? Nu e cazul. Este un fenomen universal: când o limbă se impune ca limbă de cultură, e vorbită de aristocraţiile altor ţări fără complexe. Dacă citiţi Război şi pace de Lev Tolstoi, veţi vedea cum dialogurile intime ale acelor ruşi care-l învinseseră pe Napoleon sunt împănate cu fraze franţuzeşti. Mai surprinzător: Frederic cel Mare, geniul militar şi făuritorul puterii prusace la sfârşitul secolului XVIII, strămoşul împăraţilor germani de la 1870 la 1918, era atât de îndrăgostit de limba franceză, în care făcea şi versuri, încât a spus butada că el nu vorbeşte nemţeşte decât cu grăjdarii! Dar iată un exemplu şi mai revelator (şi prea puţin cunoscut): Cezar, marele Cezar al cărui nume a devenit sinonim cu împărat, el, adevăratul fondator al Imperiului Roman, când s-a prăbuşit străpuns de 23 de lovituri de pumnal, văzându-l printre ucigaşi pe Brutus, fiul soţiei sale, a rostit acele cuvinte care ne mai tulbură adânc, după două mii de ani: „Şi tu, fiul meu!" – dar le-a spus pe greceşte, dovadă că vorbea greceşte acasă!

  Acestea fiind zise, vă mai supără ideea că elitele noastre vorbeau, până nu demult, franţuzeşte?

  Aşadar, în momentul când începem să preluăm ştiinţele, filosofia, dreptul, în general cultura Occidentului, lucrurile se schimbă radical şi relativ brutal la noi în ţară, oarecum sub presiunea străinătăţii, în urma războaielor duse de austrieci şi ruşi împotriva turcilor. Am fost un teatru de război, războaiele au adus multe nenorociri la noi în ţară, dar în cele din urmă au adus şi posibilitatea de a ne dezbăra de dominaţia otomană.

  Ocupaţia rusă din 1828-l834. Regulamentul Organic.

  Ne aflăm din nou în faţa unui fenomen ciudat: ruşii, în timpul cât ocupă Principatele după încă un război (1828-l829), care se termină cu pacea de la Adrianopol (septembrie 1829), vor impune în Principate un fel de nouă constituţie care se va numi Regulamentul Organic.

  Iată ironia: ruşii, aflaţi sub un regim autocrat, fără libertăţi, fără parlament la ei în ţară, vor impune în Principate un regim relativ mai liberal decât al lor. Apărând şi în Rusia, pe la începutul secolului XIX, mişcări liberale, guvernatorul rus numit în Principate, generalul Pavel Kiseleff (al cărui nume îl păstrează o şosea din Bucureşti), un conte relativ liberal, împreună cu cei din jurul lui, s-a gândit să experimenteze în Principatele Române un regim ceva mai liberal decât în Rusia şi în orice caz mai liberal decât cel pe care turcii îl impuseseră Principatelor. Să ne înţelegem asupra cuvintelor. Când zic liberal, aceasta nu înseamnă că era de-acum democratic. Constituţia era foarte aristocratică – în parlament nu apăreau decât boieri mari şi mai mici —, dar se inspira după unele modele europene: se ţinea seama de independenţa justiţiei, iar parlamentul era separat de executiv; iată