și doamne. Evident, unii dintre ei erau în felul lor tot un fel de victime, precum Kapo-ul din lagărele de concentrare naziste. Dar erau „victime“ din altă categorie decât martirii necolaboraționiști ai închisorilor ori cei anchetați pentru simplul delict de opinie. Fără claritate morală ne rătăcim în abulia mlăștinoasă care pune semnul egalității între victimă și călău.

EVZ: Precaritatea postcomunismului în România este întotdeauna marca prezenței unor interese ascunse (securiste), dar aproape niciodată a absenței drepturilor. De ce asumă intelectualii români vizibili „ideologia Securității“, marginalizând, până la excludere, discursul drepturilor?

VT: Va mai trece ceva timp până ce discursul drepturilor va fi articulat persuasiv în România. Nu sunt pesimist, constat doar că nu avem acea tradiție disidentă care s-a ocupat exact de aceste chestiuni. Ne aflăm acum în plin efort, mai ales din zona PDL, în prelungirea acțiunii Comisiei Prezidențiale, de constituire a acelor regimuri de discurs și acțiune politică prin care să poată fi formulate aceste „revendicări“. Ceea ce-și propune, de pildă, Institutul de Studii Populare este exact reconstrucția unui spațiu în care interesele și drepturile să fie reconciliate prin menținerea unei dezbateri naționale lipsite de inhibiții și tabuuri mortificante.

EVZ: Cât e istorie și cât e memorie atunci când vorbim despre Securitate?

VT: Memoria este șansa unei societăți de a nu sucomba vidului moral. Istoria se clădește pe memorie, este coagularea diverselor straturi ale memoriei în discurs analitic, curajul de a ieși din patul procustian al clișeelor auto-glorificante și al milei de sine. Securitatea a devenit la un moment dat o instituție ce recruta masiv în rândurile populației. A analiza motivele angajării în Securitate, mentalitățile informatorilor, raționalizările lor reprezintă substanța unui act istoric, deopotrivă lămuritor și reparator. Nu putem trata Securitatea ca un fel de comando terorist picat de pe Marte. Vedem chiar astăzi cum național-securismul nu se dă bătut, atacă mereu, cu înverșunată agresivitate. Deci, securismul a prins rădăcini, iar acest subiect își așteaptă analiștii.

EVZ: Ce este un securist? 

VT: Securistul este agentul Răului, un individ pentru care Binele este un concept perimat, ridicol, fără vreo semnificație reală. Securistul știe să-și găsească scuze. Ştim că există cazuri de foști ofițeri ai Securității care au devenit istorici ai filmului, șefi pe la ICAB, directori de biblioteci universitare ori inspectori silvici, fără a explica vreodată cum a fost posibilă complicitatea lor activă cu forțele demonice. Au fost un timp draci, după care s-au întors în lumea noastră, mai mult sau mai puțin normală.

Firește, este o enormă minciună. Nu se poate să slujești Răul cu îndârjire și să pretinzi apoi că nu ai știut ce faci. În plus, să ne înțelegem, partidul nu a urât Securitatea. Securiștii erau, mai presus de orice, activiști de partid. Tot așa cum SS-iștii erau cei mai de încredere naziști. Singurii cărora, în discursuri de taină, precum cel ținut de Heinrich Himmler la Poznań, li se putea încredința sarcina supremă: eliminarea fizică a milioane de semeni numai din rațiuni strict ideologice.

La trei ani de la Raport

Interviu cu Armand Goșu

Revista 22, 7 iulie 2009

Contestat, criticat vehement, lăudat, adulat, Vladimir Tismăneanu nu lasă pe nimeni indiferent. Într-o cultură publică de tranziție care nu are exercițiul nuanțărilor și al dezbaterilor de idei, Vladimir Tismăneanu nu poate fi decât acceptat sau respins integral. Generația mea a învățat istorie recentă de la Vladimir Tismăneanu, la început ascultând Europa Liberă, citindu-i articolele despre comunismul dinastic la Biblioteca Americană, sub privirea de gheață a securistului, care invariabil se așeza de cealaltă parte a mesei, iar după decembrie 1989, audiindu-i conferințele ori studiindu-i cărțile. Poate că, tocmai de aceea, numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei Prezidențiale a părut lucrul cel mai firesc cu putință. Prinsă într-un vârtej de scandaluri, multe fabricate pentru a o discredita, acceptată, contestată integral sau pe bucăți, Comisia Prezidențială a realizat un Raport de peste 800 de pagini, conținând o serie de recomandări însușite de șeful statului. Înainte de toate, Raportul a pus la dispoziția președintelui argumentele pentru condamnarea regimului comunist. În fond, aceasta era misiunea Comisiei Prezidențiale. Raportul reprezintă indubitabil cea mai completă sinteză de istoria comunismului în România. O minimă doză de bună-credință e suficientă pentru a recunoaște acest lucru. Destui se arată contrariați de cât de puțin rămâne de pe urma acestui exercițiu. Ei uită un lucru fundamental: condamnarea comunismului nu e un exercițiu electoral, ea are valoare de gest fondator. Roadele se vor vedea în timp.

AG: Se împlinesc 20 de ani de la căderea comunismului. Unde ne situăm astăzi din punctul de vedere al asumării istoriei?

VT: Trebuie să ne uităm, înainte de toate, beneficiind de distanța istoriei, la ce am putea să numim obiectivele Revoluției din 1989. Numai astfel ne putem da seama de unde am plecat și la ce punct am ajuns. În primul rând, obiectivul central al acestei revoluții era să distrugă structurile instituționale totalitare care funcționau în regiune: regimul partidului unic, economia planificată, care s-a dovedit falimentară, instituțiile de propagandă, care controlau, în ultimă instanță, viața și, în primă instanță,