Peter se propti zdravăn, strînse cutia şi o azvîrli în josul feţei verticale. Nu o aruncă direct către Tabăra Alfa, ci pe o direcţie înclinată cu aproximativ treizeci de grade.

Aproape imediat, frecarea reduse viteza iniţială a proiectilului. După puţin, interveni pseudo-gravitaţia lui Rama, forţînd-o în jos cu viteză aproape constantă. Se izbi o dată la baza punţii, descrise un arc lent în aer şi trecu de prima terasă.

― Acum e-n regulă, făcu Peter. Faci pariu?

― Nu, sosi prompt răspunsul. Ştii mai multe decît mine.

― N-ai sînge de sportiv. Să-ţi mai spun ceva… se va opri la cel mult trei sute de metri de tabără.

― Asta nu-mi pare teribil de aproape.

― Cînd ai chef, încearcă. Pe Joe l-am văzut greşind cu doi kilometri.

Cutia nu mai sălta; gravitaţia devenise îndeajuns de puternică pentru a o ţine lipită de faţa curbă a Domului Nordic. Cînd ajunse la cea de a doua terasă, se rostogolea cu douăzeci ― treizeci de kilometri pe oră, viteza maximă permisă de frecare.

― Acum trebuie să aşteptăm, zise Peter aşezîndu-se înaintea telescopului, ca să poată urmări mesagerul. Va sosi în zece minute. Aha, uite-l pe şef… m-am obişnuit să-i recunosc pe oameni din unghiul ăsta… Se uită în sus, spre noi.

― Cred că telescopul îţi dă un sentiment de putere…

― Cam aşa ceva. Sînt singurul care ştie tot ceea ce se întîmplă în Rama. Cel puţin am crezut că ştiu, adăugă el semnificativ, privindu-i reprobator pe Kirchoff.

― Dacă eşti atît de curios, află că şeful şi-a terminat pasta de dinţi.

Conversaţia lîncezi, iar în cele din urmă Peter reluă:

― Regret că n-ai pariat… şeful nu are de făcut decît cincizeci de metri… Gata, a văzut-o… Misiune încheiată.

― Mulţumesc, Peter… o treabă pe cinste. Poţi merge înapoi la culcare.

― La culcare?! Sînt de veghe pînă la orele 4!

― Iartă-mă, cred totuşi că ai dormit. Altminteri, cum ai fi putut visa toate acestea?!

CARTIERUL GENERAL AL MISIUNII SPAŢIALE CĂTRE COMANDANTUL NAVEI ENDEAVOUR PRIORITATE AAA.

CLASIFICARE PENTRU COMANDANT PERSONAL. A NU SE ÎNREGISTRA.

PAZA SPAŢIALĂ RAPORTEAZĂ CA SPRE RAMA SE ÎNDREAPTĂ CU MARE VITEZA UN OBIECT, SE PARE LANSAT DE PE MERCUR ACUM ZECE-DOUĂSPREZECE ZILE. DATA APROXIMATIVĂ A INTERCEPŢIEI ÎN CAZUL MENŢINERII ORBITEI: ZIUA 322, ORA 15. ESTE POSIBILĂ EVACUAREA ÎNAINTE DE ACEASTA DATĂ. AŞTEPTAŢI INSTRUCŢIUNI ULTERIOARE. C. G.

Norton citi mesajul de şase ori, să memoreze data. În interiorul lui Rama scurgerea timpului se ţinea greu minte; fu silit să-şi privească ceasul-calendar să constate că era ziua 315. Deci aveau la dispoziţie numai o săptămînă…

Mesajul înspăimînta nu doar prin conţinut, ci mai ales prin implicaţii. Mercurienii executaseră o lansare clandestină, lucru care în sine constituia o încălcare a Legii Spaţiului. Concluzia era evidentă; „obiectul” nu putea fi decît o rachetă.

Dar de ce? Era de necrezut, sau aproape de necrezut, că aveau să rişte primejduirea lui Endeavour. Probabil urmau să fie avertizaţi chiar de către mercurieni. În caz de pericol puteau executa desprinderea în cîteva ore, deşi ar fi făcut-o numai în caz excepţional şi la ordinul personal al Comandantului General.

Încet şi gînditor se îndreptă către Complexul de Supravieţuire improvizat şi aruncă mesajul într-un electrosan. Strălucirea orbitoare a luminii laserului sclipi prin interstiţiul de sub capac, anunţîndu-l că cerinţele de securitate fuseseră respectate. Păcat, gîndi, că nu toate problemele se rezolvau atît de rapid şi de igienic.

37. RACHETĂ

Racheta se afla de abia la cinci milioane de kilometri depărtare, cînd strălucirea plasmei jeturilor sale de frînare deveni vizibilă în telescopul principal al lui Endeavour. Secretul fusese deja dezvăluit; Norton anunţase fără tragere de inimă cea de-a doua ― şi probabil ultima ― evacuare a lui Rama. Totuşi nu intenţiona să plece pînă ce evenimentele nu-i mai ofereau alternative.

Terminînd manevrele de frînare, musafirul nedorit dinspre Mercur ajunsese la numai cincizeci de kilometri de Rama, şi aparent îl observa prin intermediul camerelor TV. Aparatele respective se distingeau cu claritate, unul la prova şi altul la pupa, ca şi cîteva antene mici şi una disc, direcţională, îndreptată evident spre punctul îndepărtat al lui Mercur. Norton se întrebă ce instrucţiuni şi informaţii se schimbau în ambele sensuri, prin intermediul undelor emise.

Mercurienii nu puteau afla nimic nou. Descoperirile lui Endeavour fuseseră difuzate în întregul Sistem Solar. Racheta, care bătuse toate recordurile de viteză pentru a ajunge pînă la ei, reprezenta doar o extensie a voinţei creatorilor, un instrument al ţelurilor acestora. Scopul urma să fie în scurt timp cunoscut: peste trei ore, ambasadorul Mercurului la Uniunea Planetară avea să se adreseze Adunării Generale.

Oficial, racheta nu exista încă. Nu avea nici un fel desemne de identificare şi nu emitea pe nici o frecvenţă standardizată. Toate constituiau ilegalităţi serioase, dar nici PAZA SPAŢIALĂ nu protestase deocamdată în mod oficial. Cu toţii aşteptau, cu o nerăbdare nervoasă, să vadă ce se va întîmpla în continuare.

Trei zile se scurseseră de la vestea apariţiei (şi a originii) rachetei; în tot acest răstimp, mercurienii tăcuseră cu încăpăţînare. La asta se pricepeau foarte bine, cînd le convenea.

Unii psihologi pretindeau că era aproape imposibil să înţelegi pe deplin mentalitatea unui individ născut şi educat pe Mercur. Exilaţi pentru totdeauna de pe Pămînt datorită gravitaţiei de trei ari mai mari, mercurienii veneau pe Lună să privească, de la o distanţă relativ mică, planeta strămoşilor ― uneori a părinţilor ― însă de vizitat nu aveau s-o viziteze niciodată. De aceea, inevitabil, pretindeau că nici nu doresc aceasta. Afirmau, de asemenea, că dispreţuiesc ploile blînde, cîmpiile întinse, lacurile, mările şi cerul albastru, toate reprezentînd lucruri cunoscute de ei doar din înregistrări. Deoarece planeta lor era practic inundată de energie solară şi temperatura în timpul zilei atingea adesea şase sute de grade, afişau o duritate fudulă, dar care nu rezista la o examinare mai amănunţită. Ba chiar, din punct de vedere fizic, se dovedeau slabi, întrucît nu puteau supravieţui decît complet izolaţi de mediul înconjurător. Dacă, teoretic vorbind, ar fi tolerat