prea mult interes. Pentru tralfama-dorieni personalitatea pământeana cea mai atrăgătoare, susţine el, este Charles Darwin, care ne-a învăţat că cei care mor trebuie să moară şi că toate cadavrele contribuie la ameliorarea solului. Aşa merg lucrurile.

În general, aceeaşi idee apare şi în Uriaşul panou de Kilgore Trout. Fiinţele din farfuriile zburătoare care îl capturează pe eroul lui Trout îi pun acestuia întrebări despre Darwin. Îi mai pun şi unele întrebări despre golf.

Dacă ceea ce a învăţat Billy Pilgrim de la talfamadorieni e adevărat, şi anume că noi toţi trăim veşnic, indiferent de momentele când părem a fi morţi, eu unul nu mă simt entuziasmat la culme. Deşi - dacă e să-mi petrec eternitatea vizitând când o clipă, când altă - mă bucur că atâtea clipe sunt plăcute.

În ultimul timp una dintre cele mai plăcute clipe a fost excursia la Dresda cu vechiul meu camarad de arme, O'Hare.

În Berlinul răsăritean ne-am urcat într-un avion aparţinând liniilor aeriene maghiare. Pilotul avea o mustaţă pleoştită. Semăna cu Adolf Menjou. Cât a durat alimentarea cu benzină a avionului, el a fumat un trabuc cubanez. La decolare, nimeni nu ne-a invitat să ne punem centurile de siguranţă.

După ce am luat înălţime, un steward tânăr ne-a servit cu pâine de secară, salam, unt, caşcaval şi vin alb. Tava pliantă fixată de fotoliul din faţa mea nu voia să se deschidă. Stewardul plecă în carlingă să caute vreo unealtă şi reveni cu o cheie de desfăcut bere. Folosindu-se de ea, reuşi cu mare greutate să lase tava în jos.

În afară de noi, în avion mai erau doar şase pasageri. Aceştia vorbeau o mulţime de limbi. Se şi distrau, fiecare în felul lui. Republica Democrată Germană se afla exact dedesubt, iar luminile erau aprinse. Mi-am imaginat că aruncăm bombe peste aceste lumini, peste sate, oraşe şi orăşele.

O'Hare şi cu mine nu ne-am aşteptat niciodată să facem avere - şi acum iată-ne în avionul ăsta, extrem de înstăriţi.

- Dacă se-ntâmplă să treci prin Cody, Wyoming, i-am zis eu alene, întreabă de Aprigul Bob.

O'Hare avea la el o mică agendă de buzunar şi la spatele ei erau publicate diverse informaţii: taxe poştale, distanţe de zbor, înălţimile unor munţi cunoscuţi şi alte date esenţiale despre lumea noastră. Încercând să găsească numărul locuitorilor Dresdei, care de fapt nu figura în agendă, O'Hare văzu următoarea informaţie, pe care mi-o dădu mie s-o citesc:

În lume se nasc în medie 323 000 de copii pe zi. Tot într-o singură zi, în medie 10 000 de persoane mor din cauza foametei sau a subnutriţiei. Aşa merg lucrurile. Alte 123 000 de persoane mor din diferite alte cauze. Aşa merg lucrurile. Aceasta înseamnă că în fiecare zi populaţia lumii creşte cu aproximativ 191 000 de oameni. Biroul pentru evidenţa populaţiei pronostichează că până în anul 2 000 totalul populaţiei de pe glob se va dubla, atingând cifra de 7 000 000 000.

- Bănuiesc că toţi oamenii ăştia vor dori puţină demnitate, am spus eu.

- Cred şi eu, mă aprobă O'Hare.

Între timp, şi Billy Pilgrim călătorea tot la Dresda, dar nu în prezent. Se întorcea acolo în anul 1945, la două zile după distrugerea oraşului. Billy şi ceilalţi mărşăluiau printre ruine conduşi de paznici. Am fost şi eu acolo. O'Hare a fost şi el acolo. Ne petrecuserăm ultimele două nopţi în grajdul hangiului orb. Autorităţile dădură peste noi acolo şi ne instruiră ce să facem. Trebuia să luăm tîrnă-coape, lopeţi şi răngi de la vecini. Trebuia să plecăm în marş cu aceste unelte până în cutare şi cutare loc din mijlocul ruinelor şi să ne apucăm de treabă.

Pe drumurile principale care duceau spre ruine se instalaseră baricade. Nemţii nu aveau voie să treacă mai departe. Lor nu li se permitea să exploreze Luna.

În dimineaţa aceea, la Dresda în cutare şi cutare loc se strânseseră prizonieri dintr-o mulţime de ţări. Fusese decretat că de acolo urmau să pornească săpăturile pentru dezgroparea cadavrelor. Aşadar, începură săpăturile.

Billy se pomeni pereche cu un soldat neozeelandez care fusese capturat la Tobruk. Pielea neozeelandezului era de culoarea ciocolatei. Pe frunte şi pe obraji avea tatuate nişte vârtejuri. Billy şi neozeelandezul începură să sape în pietrişul inert şi deprimant al Lunii. Totul se prăvălea la cea mai mică atingere, prin urmare permanent se produceau mici avalanşe.

Se săpară în acelaşi timp mai multe gropi. Nimeni nu ştia încă peste ce se va da. Majoritatea gropilor se opreau în bucăţi de pavaj sau în bolovani aşa de mari, încât nici nu se clinteau din loc. Nu exista nici urmă de utilaje. Nici măcar caii, măgarii sau boii nu puteau să traverseze peisajul selenar.

Şi Billy împreună cu neozeelandezul şi cu ceilalţi care săpau la aceeaşi groapă dădură în cele din urmă de un fel de împletitură de bârne, care, împinsă de bolovani, formase din în-tîmplare un fel de dom. Prizonierii făcură o gaură în această membrană. Dedesubt era un spaţiu întunecat.

Un soldat neamţ coborî cu o lanternă şi întîr-zie mai mult timp. Când reveni în sfârşit la lumina zilei, el informă pe unul din superiori că acolo jos se aflau zeci de cadavre. Morţii stăteau pe bănci. Nu aveau nici un semn distinctiv. Aşa merg lucrurile.

Cel căruia i se adresase soldatul neamţ dădu ordin ca deschizătura să fie lărgită şi prin ea să se coboare o scară pe unde să se scoată afară cadavrele. Şi astfel a fost inaugurată prima mină de cadavre din Dresda.

Încetul cu încetul intrară în funcţiune sute de asemenea mine. La început ele nu miroseau urât, erau adevărate muzee de ceară. Dar după un timp, cadavrele începură să putrezească, să se lichefieze şi să miroasă a iperită şi roze.

Aşa merg lucrurile.

Aşadar, se născoci o nouă metodă. Cadavrele nu mai erau scoase la suprafaţă. Soldaţii le incinerau cu aruncătoare de flăcări chiar în locurile unde se aflau. Soldaţii stăteau pe marginea gropii şi trimiteau în jos doar jeturile de foc.

Cam pe atunci sărmanul profesor de liceu, bătrânul Edgar Derby, a fost prins cu un ceainic luat din catacombe. A fost arestat pentru jaf. A fost judecat şi împuşcat.

Aşa merg lucrurile.

Şi cam tot pe atunci se