încât să poată publica poze din câteva filme deocheate făcute de Montana Wildhack la vârsta primei adolescente. Billy nu se uită prea atent la poze. Erau de calitate proastă, aveau un aspect granulos, alb-cenuşiu. Puteau fi atribuite oricui.

Din nou un vânzător îl pofti pe Billy în fundul prăvăliei, şi de data aceasta Billy se duse. Un marinar sătul de câte văzuse plecă de lângă aparatul la care vizionase un film, deşi filmul nu se terminase încă. Billy îi luă locul şi dădu cu ochii de Montana Wildhack, singură pe un pat, cură-ţînd o banană. Clişeul dispăru cu un ţăcănit. Billy nu mai voia să vadă ce urmează, iar un vânzător începu să tragă de el poftindu-1 la tejghea să vadă ceva într-adevăr „trăsnet", rezervat numai cunoscătorilor.

Billy simţi o uşoară curiozitate să afle ce oare se ţinea ascuns sub tejghea într-o asemenea prăvălie. Aruncându-i nişte priviri pline de înţeles, vânzătorul îi arătă fotografia obscenă a unei femei cu un ponei. Scena cu cei doi se petrecea între două coloane dorice, în faţa unor draperii de catifea cu ciucuri ca nişte ouşoare.

Billy nu reuşi să apară la televizor în seara aceea la New York, în schimb, reuşi să apară într-o emisiune la radio. Chiar lângă hotelul lui Billy se afla un post de emisie radio. Billy văzu literele de identificare a codului deasupra intrării unei instituţii şi se grăbi să intre. Luă liftul automat şi urcă până la uşa studioului, unde mai aşteptau şi alte persoane. Erau critici literari şi bănuiră cu toţii că şi Billy făcea parte din breaslă lor. Urmau să discute dacă romanul ca specie literară a murit sau nu. Aşa merg lucrurile.

Billy se aşeză împreună cu ceilalţi la o masă rotundă de stejar auriu şi se trezi în faţă cu un microfon destinat lui în exclusivitate. Maestrul de ceremonii îl întrebă cum se numea şi ce ziar reprezenta. Billy răspunse că era de la Uium Gazette.

Era nervos şi fericit. „Dacă se-ntâmplă să treci prin Cody, Wyoming, îşi spuse în sinea lui, întreabă de Aprigul Bob."

Billy ridică mâna încă de la începutul emisiunii, dar nu i se dădu imediat cuvântul. I-o luară alţii înainte. Unul din critici declară că întrucât acum, la o sută de ani după luptele de la Appomattox, cineva din statul Virginia scrisese Coliba lui Moş Tom, era evident că sosise momentul că romanul să fie îngropat. Un altul afirmă că oamenii din ziua de azi nu mai erau în stare să citească atât de bine încât pe baza textului tipărit să-şi poată imagina cu propriile lor minţi nişte situaţii palpitante şi de aceea scriitorii erau nevoiţi să procedeze că Norman Mailer, adică să interpreteze în public ceea ce scriseseră. Maestrul de ceremonii îi întrebă pe cei prezenţi care era, după părerea lor, funcţia romanului în societatea modernă. Un critic răspunse:

- Să furnizeze pete de culoare unor încăperi cu pereţi complet albi.

Un altul zise:

- Să descrie artistic cum se face dragoste. Al treilea adăugă:

- Să înveţe pe tinerele soţii de directori ce să cumpere şi cum să se poarte într-un restaurant franţuzesc.

Şi apoi i se îngădui şi lui Billy să vorbească. Cu vocea lui bine exersată, Billy începu să înşire dintr-o suflare tot felul de amănunte despre farfuriile zburătoare, despre Montana Wildhack şi aşa mai departe.

În timpul unei reclame se trezi scos uşurel afară din studio. Se întoarse în cameră la hotel, puse în funcţiune Degetele Magice introducând o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi într-un aparat conectat la patul lui şi adormi. O porni din nou prin timp spre Tralfamadore.

- Iar ai făcut o călătorie în timp ? îl descusu Montana. Peste dom se lăsase o seară artificială. Montana alăpta copilul.

- Hmm ? făcu Billy.

- Iar ai călătorit în timp. Îmi dau seama imediat.

- Hm.

- De data asta pe unde mi-ai fost ? Bănuiesc că nu în perioada războiului. Şi de asta îmi dau seama imediat.

- La New York.

- La Mărul Cel Mare.

- Hm?

- Aşa i se zice oraşului New York.

- O!

- Te-ai dus la vreun film sau la vreo piesă de teatru?

- Nu, m-am plimbat puţin pe Times Square şi am cumpărat o carte de Kilgore Trout.

- Ce noroc pe tine. Ea nu-i împărtăşea entuziasmul pentru Kilgore Trout.

Billy pomeni într-o doară că văzuse nişte poze dintr-un film deocheat făcut de ea. Răspunse şi ea, tot aşa într-o doară, fără nici un sentiment de culpabilitate, în manieră strict tralfamadoriană:

- Da..., spuse ea, am auzit şi eu despre tine, ce mai paţachină ai fost în timpul războiului. Am auzit şi de profesorul ăla de liceu care a murit împuşcat. A făcut şi el săracu' un film cu un pluton de execuţie.

Schimbă bebeluşul de la un sân la celălalt, căci momentul era structurat astfel încât ea să trebuiască să facă acest lucru.

Urmă o clipă de tăcere.

- Din nou se joacă ăştia cu ceasurile, constată Montana ridicându-se în picioare şi pre-gătindu-se să aşeze bebeluşul în leagăn.

Voia să spună că paznicii puneau ceasurile electrice din interiorul domului să meargă mai repede, apoi mai încet, apoi din nou mai repede, pentru ca ei să urmărească prin nişte găuri minuscule ce făcea mica familie de pământeni.

Montana Wildhack purta în jurul gâtului un lanţ de argint. De lanţ îi atârna între sâni un medalion cu fotografia mamei ei, care fusese alcoolică; fotografia era de calitate proastă, avea un aspect granulos, alb-cenuşiu. Putea fi atribuită oricui. Pe capacul medalionului erau gravate următoarele cuvinte: 243

Zece

Robert Kennedy, a cărui reşedinţă de vară se află la treisprezece kilometri de casa unde locuiesc tot anul, a fost împuşcat acum două nopţi. A murit noaptea trecută. Aşa merg lucrurile.

Martin Luther King a fost împuşcat acum o lună. Şi el a murit. Aşa merg lucrurile.

În fiecare zi guvernul ţării mele îmi dă cifra cadavrelor pe care le furnizează în Vietnam ştiinţa militară. Aşa merg lucrurile.

Tatăl meu a murit cu mulţi ani în urmă - de cauze naturale. Aşa merg lucrurile. A fost un om tare drăguţ. Dar avea ţicneala asta cu armele. Mi-a lăsat mie toate armele lui. Le-a prins rugina.

Pe Tralfamadore, spune Billy Pilgrim, Iisus nu prezintă