cu un glas tărăgănat de încordare şi ameninţare. Dumnezeul tău că n-am ştiut eu cine eşti! exclamă el acum cu o durere vie şi se uită la ea crunt, gata s-o plesnească.

Ea nu se feri, ceea ce îl făcu pe flăcău să se abţină:

– Şi nu puteai să-mi spui mai dinainte? Să-mi fi spus că nu-ţi mai place şi te...

– Păi, ţi-am spus, zise fata.

– Când?

– Joi după Paşti!

„Joi după Paşti” era o batjocură, adică niciodată. Ea îi spusese totuşi ceva atunci la început când el adusese vorba de însurătoare.

– Joi după Paşti, nu ţii minte? repetă ea batjocoritor. Şi pe urmă ce, trebuie să-ti spun ţie cine îmi place? Pe cine îmi place pe ăla îl iau.

Birică o plesni peste faţă cu toată puterea. Ea ţipă înăbuşit şi îşi duse braţele la ochi, dar nu se clinti din fata lui. Fiindcă el nu mai dădu, îşi descoperi ochii. Ardeau.

Birică o văzu şi rămase nemişcat sub privirea ei, sumbru şi necruţător. Dar ea nu clipea şi o umbră de spaimă şi un fulger de bucurie licăriră în privirea lui.

– Ei, te-ai răcorit?! murmură fata. Birică înghiţi greu de câteva ori. Gâfâia.

– Hai, Birică, nu fi supărat! repetă fata, de astă dată cu sfială şi teamă. Nu fi supărat pe mine, că mi-a fost frică de tata şi d-aia n-am ieşit. Eu credeam că tata ştie de tine, dar el a aflat abia alaltăieri... Stai să vezi cum s-a întâmplat...

– De ce nu mi-ai trimes vorbă? o întrerupse Birică mânios. Să mă fac eu de râsul lumii la poarta voastră!

– Birică! se rugă Polina cu o voce diferită de a lui, şoptită şi fierbinte, şi el începu s-o asculte posomorât şi îmblânzit, pe chip cu o expresie care arăta, înainte ca el să fi ştiut, că se afla din nou sub puterea simţirii care o stăpânea şi pe ea.

Era glasul ei cunoscut, glasul ei care îi aprinsese inima. Surorile lui, care îi ceruseră să fie necruţător cu ea, nu cunoşteau acest glas, iar părinţii ei, care vroiau s-o mărite cu altul, nici ei nu-l cunoşteau.

 

XXIX

Tudor Bălosu cel puţin nici nu se gândea în clipa aceasta la ea. Pentru el măritişul Polinei se şi terminase. Stan Cotelici avea douăzeci de pogoane de pământ şi hotărâse în mintea lui – deocamdată nu ştia nimeni de acest lucru – să-şi mărite fata fără zestre şi anume cu obligaţia scrisă din partea ginerelui că renunţă la ea, ceea ce însemna la urma-urmei înzestrarea pe socoteala ginerelui, lucru greu de înfăptuit, dar acum nu se gândea la asta. În timp ce căluşarii jucau şi lumea se înghesuia în curtea lui mică, Tudor Bălosu constata încă o dată că locul din spatele casei lui Moromete îi trebuia ca aerul. Nu se mai gândea nici la Boţoghină, socotea afacerea încheiată, se întreba mereu ce anume ar fi de făcut să pună mâna pe locul Moromeţilor şi nu vedea nimic şi ura împotriva lui Moromete creştea în el în aşa fel încât îşi dădea seama că această ură nu se va opri până ce nu-şi va împinge curtea până sub casa acestuia.

Starea aceasta nu-l părăsi până seara, şi la masă abia băgă de seamă că Polina întârzia de la căluş. După masă însă, cineva, o muiere, strigă la poartă şi îi spuse Aristiţei că a auzit că Birică ar fi furat-o pe Polina. „Aşa o fi?” se interesă muierea. Aristiţa răspunse de formă că astea sunt vorbe, dar se întoarse în casă înspăimântată şi îi spuse bărbatului ei care, auzind, scoase un răcnet de furie. Victor înjură de astă dată fără nici o eleganţă şi strigă: „Hai, tată!” şi ieşiră amândoi din curte cu ciomege groase în mâini.

Nici nu se gândeau că Polina ar fi vinovată de altceva decât de faptul că e proastă şi s-a lăsat ameninţată de cel care a furat-o. Când îi spuseseră că a cerut-o Stan Cotelici, ea nu zise nimic, era deci limpede pentru ei că numai din prostie s-a dus după al lui Birică.

– Vezi, tată? Ţi-am spus eu că trebuia să-i fi spart capul ăluia aseară când a fluierat în poartă, zise Victor. N-ar fi îndrăznit el acuma să-i iasă Polinei înainte.

La Birică era lumină în tindă şi nimic neobişnuit. Într-un fel foarte paşnic, fetele spălau vasele, iar Birică-tatăl, în izmene, se pregătea să se culce. Rămaseră cu toţi uluiţi când, fără să strige sau să dea de veste cu ceva, Tudor şi Victor Bălosu şi încă vro doi, rude ale acestora, năvăliră cu ciomegele în tindă şi ameninţară să iasă Polina afară:

– Polino, ieşi afară de bunăvoie şi hai acasă, dacă vreai să nu intru eu peste tine! strigă Bălosu.

– Iar pe dumneata, dom’le Birică, dacă te mai prind că-i ieşi Polinei înainte, pe cuvântul meu că-ţi dau la cap! ameninţă Victor cu un glas iarăşi elegant.

Numai că repede îşi dădură seama că Birică n-a fost el atât de prost să tragă acasă cu Polina. Intrară prin odăi se urcară în pod, căutară prin grajd şi grădină...

– Ia lasă, Victore! spuse Bălosu într-o vreme, oprind cercetările. Ia hai acasă! Hai acasă că s-a terminat, s-a făcut de râs, dumnezeul ei de fată... Las-o că se întoarce ea, n-avea nici o grijă! dacă n-am s-o omor!

– Nu e vinovată ea, tată! spuse Victor cu glasul lui spălat. Ar trebui să mergem la şeful de post şi să...

Dar se opri; îşi dădu şi el seama că n-ar fi izbutit decât să se facă de râs.

– Ascultă, Birică, dacă voi credeţi că o s-o las eu pe Polina la voi, vă înşelaţi! spuse Bălosu în pragul tindei, adresându-se tuturor. Atâta vă spun, că dacă Polina e proastă fiindcă n-am bătut-o, dumnezeul ei de fată, că trebuia s-o bat s-o omor, şi credeţi că o să-i dau pământ, vă înşelaţi amarnic, încheie el cu ceva din felul elegant de a vorbi al fiului său. Dar să ştiţi de la mine, mai spuse în timp ce Victor şi ceilalţi se îndepărtau spre poartă, nici o brazdă n-o să-i dau şi mai bine aţi face să